Despre valoarea originalului

De mai multe ori pe zi, înregistrând automat imagini din jurul meu, auzind fără să vreau frânturi de discuţii ori sfaturi, citind idei şi păreri, încerc să găsesc răspuns la întrebări care mă frământă de fapt şi pe mine. Lucru care uneori rămâne deschis unei analize ulterioare, convins fiind că necesită mult timp, efort şi date suplimentare.

Problema pe care voi a o înfăţişa domniilor voastre e una care a născut pasiuni şi gândiri distincte de-a lungul a zeci de ani. Una universală prin deschidere şi particulară prin sistemul la care o raportăm. Un subiect de meditaţie ce poate fi folositor în rutina zilnică.

Pentru uşurinţa explicaţiilor şi argumentării, am să mă folosesc din nou de muzică. Subiectul abordat ar fi o paralelă între original şi valoare. O viziune de ansamblu mai mult decât o comparaţie.

Omul preistoric a inventat roata. Omul modern i-a adus multiple îmbunătăţiri, a îmbogăţit-o, a înlocuit materiale, a finisat, iar evoluţia pare să continue. Fiecare a făcut toate aceste transformări conştient, cu un anumit scop.

Revenind la muzică, la fel se poate întămpla cu o piesă. Există un compozitor şi mult mai mulţi interpreţi. Aceştia din urmă încearcă să aducă parte din sufletul şi trăirea lor unor partituri pe care, poate, ar fi vrut să le compună ei. Dată fiind imensa putere de adaptare a sunetelor, ritmului şi poveştilor incluse în orice bucată muzicală de valoare, pot exista, ca în cazul multor alte lucruri, imitatori fără voie, ori interpreţi care să îşi pună o amprentă foarte personală asupra a ceea ce fac.

Este foarte greu să creezi ceva nou, muzica bună s-a cam scris! este o afirmaţie a majorităţii, auzită foarte des. Am să admir tot timpul un artist care va cânta cu sufletul lui, bucurând oameni, eliberând idei şi sensuri. Asta pentru că nu tot timpul ce e valoros musai să fie şi original (sau măcar conform cu originalul), după cum nu neapărat originalul trebuie să fie şi valoros. Cu riscul de a mă repeta am să spun că valoarea unei lucrări e dată în egală măsură de interpret, de modul în care se deschide pentru public, curat, fără gesturi artificiale şi imagini false. În acelaşi timp de lucrarea în sine. Şi nu în ultimul rând de public, de ascultător, de capacitatea de percepţie a fiecăruia.

Adeseori ratăm momente unice din cauza unor prejudecăţi, uitând să fim critici cu noi înşine. Cu cât artistul e mai popular, mai public dacă vreţi, cu atât va fi mai expus criticilor, gratuite sau nu, venite din toate părţile şi acoperind un spectru larg. Fenomen românesc, cu particularitatea mioritică de a fi cei mai subtili şi efervescenţi tocmai cei care pricep mai puţin, dar vor să se joace şi ei ca oamenii mari.

Oricum, condiţia generala a artistului autentic e undeva la limita dintre marketing şi nevoia constantă de a fi îndrăgostit de oameni şi lucruri. O parte din bucuria lui are legătură cu originalitatea, dar şi cu valoarea, într-o combinaţie ale cărei proporţii şi le stabileşte singur, după repere pe care el este singurul care le poate aprecia. Noi, ceilalţi, avem aceeaşi libertate de a alege ce ne place. Şi ar fi frumos să respectăm unele alegeri ale oamenilor.

Am să las intenţionat idei şi nume nerostite, pentru că aş vrea să aud şi opiniile voastre. Subiectul pare fără o finalitate clară, disputele pot căpăta aspecte foarte personale, chestie de horoscop, IQ şi voinţă. Ca în mai toate lucrurile zămislite de mintea omului.