Nu-i bai, da’ e

Problemele mari, generale sînt adeseori exprimate în întrebări simple. Ceva de genul de ce la ei da şi la noi nu?. Şi de cîte ori aud sau simt asta, mi-l imaginez pe Beck cîntînd Mioriţa în loc de Loser.

Pentru că se vrea pozitivă, pledoaria mea nu va conţine lucruri de genul: o falsă vedetă, n-are habar ce vrea, nu visează decît la prima pagină a unei publicaţii ratate, îşi plăteşte cronicile, n-are voce, n-are cultură muzicală, n-are aia, n-are ailaltă şi nici nu le va avea vreodată, pentru că nu ştie nici ce şi nici cum, aceste două suflete pereche ale artei adevărate. Exagerările, ca şi excepţiile care confirmă regula, fac parte din peisajul naţional cotidian, acest „nu” pe care îl inghiţim aparent fără să ne pese.

Istoria confirmă că ei aveau o Constituţie la 1100 şi au ajuns să conducă un imperiu (puteţi înlocui cu popoare, civilizaţii, economii, culturi). Alţi ei au luptat pentru visul lor, din orice colţ al lumii ar fi venit. Baladele lor, acelea scrise cu mult înainte ca noi să fi ştiut că există alfabet, vorbesc despre eroi, despre iubiri interzise, despre căutarea adevărului absolut, nu despre ziditul nevestei şi aruncarea de pe acoperiş, nici despre unul care aşteaptă liniştit ca doi ciobani să-l omoare.

A fost o vreme în care comparaţia părea că are sens şi asta doar dacă mintea noastră poate alătura Mariei Tănase un Robert Johnson. Cert este că, într-un anumit context, am beneficiat de egalitate de şanse. Însă capacitatea de promovare, puterea de a crea o industrie, numărul de consumatori, avizaţi ori nu, lipsa şcolilor, toate astea au săpăt prăpastia peste care azi pare imposibil să trecem.

Una e să fii un simplu imitator, să plagiezi cu neruşinare şi adeseori chiar fără talent, să depinzi de gustul îndoielnic al unui pseudo-producător, să te adresezi unui public de maxim 15.000 de suflete, să ai electricieni drept sunetişti, să nu-ţi fie plătite drepturile de autor, să aştepţi campania electorală ori zilele nu-şiu-cărui orăşel uitat de lume ca să faci ceva bani (şi la lista mea puteţi adăuga dintr-a voastră, sigur aveţi una).

Altfel stau lucrurile la ei. Think big. Din surse neoficiale se pare că în Chicago sînt peste 5.000 de trupe cu contracte în diferite cluburi, ceea ce ar însemna, metaforic şi aberant, ca toată populaţia din Fălticeni între 2 luni şi 90 de ani să cînte. Şi asta ar fi doar într-un singur oraş. Cum am putea, indiferent de termeni, să comparăm Grammy Awards cu Euroviziunile, sau Royal College Of Music cu cea mai bună şcoală tricoloră. Primarul din Rio face concert Rolling Stones unde se adună 2 milioane de suflete, noi abia dacă ne strîngem 60.000 şi mai murim şi de sete. AC/DC semnează cu casa de discuri contract pe 30 de milioane de copii vîndute. Dave Matthews, de care numai cîţiva avizaţi au auzit, are cele mai mari încasări pe continentul nord american, iar bugetul festivalului Crossroads, pe care Eric Clapton îl organizează din timp în timp, depăşeşte cu mult tot PIB-ul cu care ne luptăm noi.

Aş fi însă lipsit de fair-play, chiar nedrept, dacă n-aş spune că există şi la noi atît lucruri bune, muzicieni şi producţii valoroase, cît şi soluţii pentru trecerea la o treaptă superioară. Dar schimbarea trebuie să vină din noi, nu să aşteptăm guvernele să facă asta.. Dacă am pune pe prima pagină interviul cu un român doctor în muzică, în locul unui banal incendiu în care au ars o şură şi trei căpiţe, dacă am căuta date despre ai noştri care cîntă în marile filarmonici ale lumii (şi o să aveţi surpriza să vedeţi cît de mulţi sînt), dacă am renunţa să mai numim vedete toate… care… (completaţi cu textul de la paragraful 1), atunci sînt convins că viaţa noastră ar fi, dacă nu mai bună, măcar mai frumoasă. Ce-ar fi dacă ne-am informa noi, decît să inghiţim pe nemestecate conţinuturi fade. Dacă am acorda respect demnităţii artiştilor şi artei de un anume nivel, aici incluzînd a cumpăra discuri, a merge la concerte, a avea o părere despre ce-ţi place şi de ce, a refuza şuşele gratuite şi a amenda prostul-gust, imitaţiile şi kitsch-ul.

Toate astea par să ţină de IQ, horoscop şi voinţă. De dimensiunile la care gîndim. De lumile pe care le descoperim. De modul şi pasiunea cu care împărţim totul cu prietenii noştri. De modele. De spirit. De noi.