Suceava uitată (secole de istorie) versus Suceava samavolniciei oranj (și a intereselor Ucrainei)

Oameni buni şi dragi de sus din Ţara de fagi, cum zic maneliştii etnobotanici şi mărunta plebe bucovinistă ce se bate de Sânzâiene pentru o găluşcă, pe 23 ianuarie 2011 am avut parte de o zi superbă cu zăpadă, fulgi răzleţi şi fără vânt. Ocazie numai bună de o plimbare prin Suceava şi împrejurimi. Un cetățean de la Chişinău cu care am bătut Cetatea Albă şi Odessa, despre care se spune că ar atenta la statalitatea glumei proaste numită Republica Moldova, a venit pe la mine, aşa că i-am făcut un tur de peste opt ore al oraşului. Şi mi-a mai rămas ce să-i arăt, dar în ianuarie ziua fiind mică, ne-am retras la un vin fiert pe la orele optsprezece. Fie vorba între noi, deși sunt acuzat de aceeași pornire, eu respect statalitatea Republicii Moldova, dovada constă în faptul că am trecut clandestin în PMR (Transnistria) şi tot aşa am ieşit, bând şi o bere la 30 de metri de Smirnov. M-am simţit ca-n „The Hunting Party”. Că am amintit de acest film, prin aprilie poate dau o tură şi pe la Sarajevo.

Datorită amplasării domiciliului meu, primul punct important pe harta traseului nostru a fost mânăstirea armenească Zamca, care sub Sobieski a fost amenjată ca fortăreaţă. De ceva timp lucrările de resturare au fost terminate, iar duminica este deschisă. În biserică se mai păstrează fragmente de frescă şi un mormânt. Cu acest prilej mi-am luat cartea „Armenii ortodocşi din Bucovina”, scrisă de un preot cărturar pe care-l cheamă Dimitrie Dan. Titlul este corect, pentru că a fost scrisă atunci când exista o provincie Bucovina. Din păcate, pământul din apropierea mânăstirii se duce vertiginos la vale şi până acum nu s-a făcut nimic. Au fost puşi câţiva pui de salcâm în urmă cu un an, dar asta e o frecţie la picior de lemn. Dacă nu se întreprinde ceva serios, într-o vară ploioasă o să ne trezim cu mânăstirea în râpă.

Platoul de pe dealul Zamca este acum plin de viloaie şi blocurele. Încă o decizie de tot rahatul luată de colhoznicul din Prelipca şi clica sa. De pe deal avem o frumoasă panoramă asupra văii Sucevei. Vedem fosta zonă industrială a orașului năpârlită în zonă comercială, CET-ul, groapa de gunoi închisă de la Călău, dar neecologizată, unde fermentează reziduurile Sucevei din ultimele decenii, se văd mai departe Burdujenii cu mânăstirea Teodoreni, frumoasa gară şi urâtele blocuri. În ceaţă, pe deal, ca într-o covată până sub pădure, zărim Burdujenii sat. Aria dintre Burdujeni şi Iţcani, plină cu case ale celor care au făcut afaceri cu statul, e străbătută de un pârâu care era graniţa dintre Imperiu şi Regat. Prin binoclu se văd şi tristele clădiri părăginite ale fostei Avicola. Sub noi se află Iţcanii Vechi cu a lor biserică de şase veacuri, pe care doar Mirăuţii o întrec la bătrâneţe.

E de râsul curcilor şi strigător la cer, când într-un oraş care are jde panouri cu cretinisme de genul „Ţinutul mânăstirlor”, „Paşte în Bucovina”, „Bucovineanul – cel mai gospodar om din galaxie”, să nu ai un indicator care să-ţi arate drumul către locul unde a fost vechea cetate a Sucevei, ridicată de Petru I Muşat, imediat ce şi-a mutat reşedinţa de la Siret la Suceava. Astăzi este numită cetatea Şcheia. Pe dealul unde se mai văd urmele unui contrafort, ar putea exista un panou, de pe care să citească văcarii şi organizatorii de lupte cu câini (categoriile care frecventează regulat dealul pleşuv) ce a fost odinioară acolo. Locul oferă o panoramă extraodinară spre vest şi nord şi până să bată Alexandru cel Bun palma cu leşii, a fost un excelent loc strategic şi de observaţie.

De la mânăstirea Zamca, trecând pe la Turnu Roşu şi până la biserica de la autogară (Sfânta Cruce, tot armenească), a fost uliţa armenilor pripăşiţi aici începând cu domnia lui Alexandru cel Bun. Erau negustori. Câteva secole mai târziu, pe această stradă s-au aşezat evreii, care aveau prostul obicei de a-şi face case cu piatră din Curtea domească şi din Cetatea de Scaun. De la Turnu Roşu la vale se păstrează câteva case vechi care amintesc de arhitectura de acum două secole. Zona a fost stricată de acelaşi colhoznic prin construirea unui bloc cu pereţi de sticlă, a cărui hidoşenie e comparabilă cu monştrii de la Phenian. Laşă intelectualitate mai are oraşul universitar Suceava, de asemenea oameni cărora nu le-a plăcut şcoala, cum sunt Lungu şi Flutur, pot strica ce nu au reuşit ocupantul austriac şi comunismul internaţionalist, fără a fi condamnaţi public. Mai amintim că această gaşcă voia să mute statuia lui Petru I Mușat, cel cu care a început epoca de glorie a Sucevei, prin curtea unui liceu, ca să facă loc unei monstruozităţi de pe urma căreia mulţi şi-au umplut conturile.

Am trecut pe lângă sediul marionetelor portocalii tocmai când ridicătorii de mână, iesmenii Onofrei şi Pardău ieşeau cot la cot cu presa aservită. Ştim deja, și ne face scârbă, că Flutur pompează câteva sute de mii de euro anual în curvele virgine din mass media locală. Cum să mai dai doi bani pe ce zic jurnaliştii lu’ peşte prăjit şi moraliştii târgului, fie ei şi cu blog, când gura lor mănâncă pâine oranj de la bugetul de stat. Am plecat la Sf. Gheorghe Mirăuţi, cel mai vechi edificiu al urbei, că de asta eram prin oraş, nu să văd traseişti politici. De pe dealul unde se află biserica, acum în anotimpul hibernal, Cetatea Muşatinilor se vede în toată ruina sa. Numai imaginaţia te mai poate duce secole înapoi, când Ştefan cel Mare domnea aici şi însuşi Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopole-ului a încercat să ia cetatea, dar nu a izbutit.

Chiar dacă bostăniii au puterea 100%, încă nu au reuşit să treacă Parcul Şipote sub administrarea colhoznicului de la Prelipca. Drept consecinţă, acest parc arată tot că o gaură de fund, iar cele două urcuşuri până la platoul unde se află Cetatea de Scaun, sunt jalnice şi nu au mai fost renovate de pe timpul lui Ceauşescu. Iarna e frumos la Cetate, e liber, ai posibilitatea să asculţi veacurile, nu te deranjează nicio mireasă, niciun chinez cu blitz-ul aferent şi niciun cuplu de fundaşi căutători de intimitate în măruntaiele edificiului muşatin.

Singurele momente când putem călători aievea în timp între zidurile bătrânei fortăreţe necucerite sunt reprezentaţiile pieselor istorice ale lui Delavrancea, jucate de teatrul din Botoşani (noi la Suceava nu avem nevoie de teatru) şi poeziile istorice recitate de mari actori români. Condiţia e să nu fie inundaţii în judeţ, că dacă plouă mult, se anulează festivalul medieval aşa cum s-a întâmplat anul trecut.

De pe ziduri ar trebui să se vadă zona centrală a oraşului. Când a fost proiectată piaţa centrală, numită atunci „23 august”, actualmente zisă „22 decembrie” şi în viitor botezată deja „Ştefan cel Mare” (mă mir cum de nu i-au zis „Bucovina”, că statuia lui Petru I Muşat au ascuns-o deja prin beciuri), ea trebuia să fie o privire înapoi către istorie, adică spre Cetatea de Scaun şi spre statuia lui Ştefan cel Mare, care străjuişte dealul, dar, între timp, în vremea aceluiaşi colhoznic de la Prelipca, a fost trântită o respingătoare clădire de sticlă de culoare verzui-roşiatică şi vederea pieţii a fost obturată. Atât îi duce capul pe Pavelă Vodă şi pe locuitorii care beau cu el pe la crâşme de cartier, cum e de exemplu „La Coteţ”. Singura privelişte încă neprofanată în stil urbanistic este cea asupra mânăstirii Sf. Ioan.

De pe ziduri, prin binoclu, admirarea urbei capătă noi valenţe. Copacii, în anotimpul de faţă desfrunziţi, nu mai sunt un obstacol. Din cele peste 40 de monumente medievale, câte avea Suceava la ocuparea sa de către habsburgici, aceştia au mai lăsat doar vreo şapte. Din ce a edificat ocupantul austriac, comuniştii au lăsat în picioare şi ei tot vreo şapre clădiri. Ironia sorţii. Mai amintim că în perioada României Mari, deci sub români, când oraşul era condus de unul cam ca Lungu, s-a pierdut ctitoria lui Ştefan cel Mare de la Suceava, biserica Sfânta Paraschiva, care era amplasată în actualul parc Şipote, puţin mai la deal de terenurile de tenis. Unde sunt terenurile de tenis a fost cimitirul bisericii. Cel mai mare din oraș la vremea lui. Spor la ţopăială pe cadavrele înaintaşilor! Vedeţi cu zoom optic empiric mânăstirea Sfântul Ioan şi biserica Sfântul Dumitru cu turnul lui Lăpuşneanu din apropierea Curţii domneşti.

Cetatea este inima Sucevei. Acum e PARAGINĂ. M-am săturat să citesc prin ziare şi să văd pe posturile TV locale cum va fi ea reabilitată. Deocamdată cresc bălării prin ea şi se duce la vale. Nu e importantă. Importante sunt ouăle încondeiate, huţulca, coşnencuţa şi bucovinismul de trei lei găuriţi pe care îl văd şi la fruntaşii USV-ului, care au terminat facultatea la Iaşi, dar ei se dau urmaşi ai universităţii din Cernăuţi. Jenant! Oraşul ăsta pute a istorie şi un pădurar din Botoşana la braţ cu un colhoznic din Prelipca vin şi mă alfabetizează pe mine cu Bucovina lor din cântecele pe care le cântă pe la chefuri de partid mărunţi lăutari ca recolciucii şi brătenii. Tentativa de acoperiş din carton asfaltat de deasupra capelei a început să se risipească, iar de pe placa amplasată în interiorul cetăţii în 2004, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, a dispărut chipul voievodului.

După 1990, pe platoul cetăţii a fost construit prin pădure Muzeul Satului „Bucovinean”, adică casele de la Dolhasca, Baia, Fălticeni şi Broşteni au interzis. În zona şanţurilor, unde s-au purtat numeroase bătălii şi s-au găsit chiar şi comori şi unde a mierlit-o sălbatecul Timuş Hmelniţki, au fost construite case de către şmecheri, terase de către capitalişti şi de hramul orașului este organizat bâlciul pentru ca pulimea să-şi distreze boracii, iar ţăranii de la ţară să cumpere nimicuri de la ţigani. Bucoviniştii, când vor să arate ce moţ au ei, tot timpul se compară cu Botoşanii şi Vasluiul. E ca şi cum ai compara prezervative cu tampoane. Ei să se compare cu zonele montane din Neamţ, Bacău şi Vrancea, să vedem atunci diferenţele. Recent, a fost adus din centrul oraşului, unde stătea ca nuca în perete, Oul lui Flutur sau Oul Insectei, cum l-au botezat oamenii cu spirit civic. Desigur că partidul oranj a câştigat mult din amplasarea şi mutarea lui, dar nimeni nu a crezut că el va fi pictat de către meşterii populari, aşa cum fac huţulii din nord vestul judeţului, dovadă că a rămas tot cu folie colorată pe el.

Ca să vedeţi cum gândeşte şeful muzeului, coada de topor portocalie Ursu, vă spun o întâmplare. La un moment dat a venit vorba în oraş, idee pe care şi eu am susţinut-o şi o susţin în continuare, de amplasarea la Suceava a unui monument închinat voievodului Grigore Ghica al III-lea, cel care a fost ucis pentru că nu a vrut ca nordul Moldovei să fie furat de austrieci. Din străfundurile gândirii lui Ursu a ieşit ceva de genul: „Lui Ghica să-i facă statuie cei de la Iaşi.” Muzeul este frumos şi merită vizitat, dar denumirea de „Muzeul Satului Bucovinean” este o tâmpenie. Muzeul satului sucevean este de o mie de ori o titulatură mai validă, pentru că actualul judeţ Suceava respectă împărţirea teritorială din vremea vechilor voievozi şi anume ţinutul Sucevei din Ţara de Sus a Moldovei. Bucovina încorpora ţinutul Cernăuţi şi două treimi din ţinutul Sucevei.

Lângă oul care nu e niciun record, că sunt nişte ucrainieni din Canada care au unul mai mare, se găseşte şi un panou pentru tâmpiţi, unde se indică judeţul Suceava ca fiind Bucovina. Avea controversatul, incoerentul, pastorul în timpul liber, gânditorul şi mafiotul, zic gurele rele, din Marginea, ce răspunde la numele Onofrei, nişte idei de genul acesta, dar deocamdată judeţul este Suceava.

Lângă Muzeul satului este cimitirul Pacea. Aici sunt îngropaţi mulţi dintre cei care au trăit în Suceava ultimelor două secole. Sunt şi câteva morminte ale unor iluştri înaintaşi. Cimitirul este întotdeauna un obiectiv de vizitat în orice aşezare. Este o carte de istorie. Pe lângă Simeon Florea Marian, Vasile Bumbac şi alţi foști profesori renumiţi ai actualului Colegiu Naţional Ştefan cel Mare, ce s-au afirmat în mai multe domenii şi ca români demni sub ocupaţia austriacă, la Pacea se odihneşte şi Franz Cavaler des Loges. Acesta a fost primar al Sucevei în perioada bucovineană. S-a născut la Viena și avea origine franco-elvețiană. De numele său se leagă prima importantă modernizare a oraşului și aproape toate clădirile semnificative ridicate în epoca bucovineană a Sucevei: Prefectura (Palatul Administrativ orășenesc în care erau adăpostite administrația orașului, poliția, pompierii, o casă de economii și muzeul de istorie), Muzeul de istorie (sediul Căpităniei Districtuale), Colegiul Național Ștefan cel Mare (Gimnaziul greco-oriental), Palatul de Justiție și Spitalul vechi (Casa publică generală a bolnavilor din Suceava). Doar biserica catolică Sf. Ioan Nepomuk este mai veche.

După ce s-a exploatat şi s-a distrus la greu, în ultima fază a ocupaţiei austriece a Sucevei, au apărut o serie de oameni cu ceva în cap, care s-au apucat, pe lângă modernizare, şi să restaureze ce rămăsese în paragină de secole şi nu se distrusese complet. Primarului Franz Cavaler des Loges i s-a alăturat arhitectul Karl A. Romstorfer, care a restaurat mânăstirea Sf. Ioan şi biserica Mirăuţi, iar împreună cu Simeon Florea Marian au făcut primele săpături arheologice la Cetatea de Scaun. De aceştia doi se leagă şi apariţia muzeului de istorie local. Toate astea se întâmplau după anul 1900. Suceava (fără Burdujeni) a fost ocupată de austrieci din 1775.

Tot în cimitirul Pacea se găsesc şi mormintele unor soldaţi. Sunt şi români şi sovietici. De curând a fost la Suceava un rusălău de pe la ambasada moştenitoarei URSS-ului şi a dezvelit o placă lângă mormintele păduchioşilor, care zbierând „davai ceas, davai palton” au mierlit-o pe aici. Să le fie ţărâna uşoară! Pe placa aia scrie în anul de graţie 2011 că ei au căzut eliberând România. Nu au elibrat nimic, au ocupat şi ne-au dat cu un secol înapoi şi ne-au adus şi comunismul atât de drag lor. În concluzie, fac apel la cei specializaţi în vandalizarea mormintelor să rezolve şi placa aia sau măcar să ştergă cuvântul eliberat, că este o jignire la adresa noastra, a românilor.

La o aruncătură de băţ de cimitirul Pacea se află monumentala statuie a lui Ştefan cel Mare. Ridicată în 1977 şi dezvelită în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu, statuia îşi trăieşte în aceste momente cele mai negre clipe ale istoriei sale. Un basorelief este dispărut, plăcile de travertin au început să cadă, iar soclul este vandalizat în cele mai scandaloase moduri. Statuia se risipeşte, iar la un moment dat crescuse un mesteacăn la coada armăsarului voievodului, dar asta nu contează, Flutur ne face ouă şi tirbuşoane. Pe acolo am întâlnit şi un flăcău scăpat de la balamuc, care a început să ne aburească despre cum a fugit el din Legiunea străină şi că pe soclu e Ceauşescu şi nu Ştefan cel Mare.

Drumul de la statuie până în centrul târgului e anevoios. Pe scările metalice acoperite de gheaţă, care îşi mai păstrează balustrada pe jumătate din lungimea lor, e chiar periculos de coborât. Pe fals platul de după pârâul Cacaina, iarna e bine de mers şi chiar frumos. Lampadarele sparte pot fi ignorate. Zăpada şi gheaţa au acoperit zecile de izvoraşe şi glodul dintre dalele de beton devenite imobile. În buricul târgului, când a fost primar traseistul politic Marian Ionescu, ne-am trezit cu o flegmă pe obrazul oraşului numită McDonald’s. Acesta nu este la fel de deranjant pentru deschiderea pieţei centrale spre Cetatea de Scaun pe cât e acea porcărie de clădire verzui-roşiatică despre care primarul Lungu nu ne-a zis niciodată cum a apărut acolo.

Să trecem în revistă, aşa pe scurt, încă o serie de motive pentru care sucevenii se consideră bucovineni şi deşi universitatea din Suceava se numeşte „Ştefan cel Mare”, lumea de acolo tot cu bucovinismul o ţine. Motivele următoare nu includ Cetatea de Scaun şi nici biserica Sf. Gheorghe Mirăuţi, despre care am vorbit mai sus.

1. Biserica Sf. Dumitru – ridicată de Petru Rareş.
2. Biserica Coconilor – ridicată de Vasile Lupu.
3. Turnul de la Biserica Sf. Dumitru – ridicat de Alexandru Lăpuşneanu.
4. Ruinele Curţii domneşti aflate în veşnică stagnantă restaurare – spaţiul unde au locuit voievozii Moldovei (Curtea domnească a fost edificată de Petru I Mușat, mărită de Alexandru cel Bun, refăcută și restaurată de Ștefan cel Mare în urma unui incendiu și a distrugerii de către turci în 1476, refăcută și de Petru Rareș, Ioan Vodă cel Viteaz și ultima dată de Vasile Lupu, tot în urma distrugerilor).
5. Biserica Învierea Domnului – ridicată de Elena Doamna, soţia lui Petru Rareş.
6. Biserica mânăstrii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava – începută de Bogdan cel Orb şi terminată de fiul său Ştefăniţă Vodă. Fost sediu al Mitropoliei Moldovei şi adăpost al Sf. Ioan cel Nou adus la Suceava de către Alexandru cel Bun. Înainte de zidirea sa, aceste atribute le avea biserica Sf. Gheorghe Mirăuți.

Mai putem trece pe această listă a mândriei bucovinene și biserica Sf. Nicolae Prăjescu, ridicată pe locul uneia mai vechi cu vreo două secole și în curtea căreia s-au descoperit recent morminte ale locuitorilor orașului de pe timpul lui Alexandru cel Bun.

Strada principală a Sucevei, ca în orice oraș din Moldova de pe ambele maluri ale Prutului, excepție fac Botoșanii, unde Eminescu este la putere și Comratul, unde se cheamă „Lenin”, poartă numele „Ștefan cel Mare”. E corect zic eu. Ce e amuzant și sună ca un banc prost de autobază, este faptul că dintr-un capăt în altul al străzii, găsim următoarele instituții: Magazinul universal „Bucovina”, Complexul muzeal „Bucovina”, hidoșenia „Bucovina înaripată”, târgul producătorilor din Bucovina, Biblioteca Bucovinei, Hotelul „Bucovina” și alte chestii cu „Bucovina”. Obsedant și păgubos. Bucovina nu mai există din 1918. Ce demonstrează acest lucru? Mentalitate de sclav și orizont al trecutului limitat. În imagine Palatul administrativ (vă amintiți de Franz Cavaler des Loges) și biserica catolică Sf. Ioan Nepomuk.

În alte scrieri mă voi ocupa și de moștenirile bucovineană și comunistă ale urbei a cărei istorie se întinde pe aproape un mileniu, dar din care limitații extrag doar un veac și jumătate. Una dintre cele mai vechi case care s-a păstrat este cea a spiritului enciclopedic, cel mai mare folclorist al românilor, Simeon Florea Marian, pe care europarlamentarul oranj Petru Luhan voia să-l care cu mașina la sediul partidului, pentru a-l consilia în probleme legate de folclorul local. Casa este actualmente muzeu. Lângă ea se află statuia folcloristului, căreia hamburgării consumatori de Special Gold și PDP obișnuiesc să-i facă ochii albi și să scrie porcării pe soclu. Aceasta a fost mutată în parcul actual din zona sensului giratoriu de la fostul cinematograf „Modern”. Acum acolo se află statuia lui Mihai Eminescu.

Eu, naiv fiind, credeam că mutilarea oraşului prin dispariţia simbolurilor vechii Moldove şi înlocuirea lor cu kitsch ucrainean de bazar e dovada inculturii portocalii, dar cineva mi-a deschis ochii şi mi-a spus că aşa trebuie să fie. Este adevărat că Flutur e aghiotantul lui Stolojan, care este omul austriecilor în România? Dacă da, atunci e logic ca Flutur să veghează la interesele austriecilor aici. Şi spre nenorocirea noastră, acestea merg mână în mână cu cele ale ucrainienilor. Dacă era aşa de bucovinist, Flutur ridica statui lui Iancu Flondor, Ion Nistor şi Eudoxiu Hurmuzachi, nu se încurca cu ouă huţule. În consecinţă, tot ce e moldovenesc şi aduce aminte de gloria Moldovei medievale trebuie să dispară şi să iasă în faţa amalgamul puturos moşit de Imperiu în cele un secol şi jumătate de exploatare şi furt a regiunii Bucovina, care cuprindea ţinutul Cernăuţilor şi două treimi din ţinutul Sucevei. Ca un om întreg la cap, am întrebat oare ce păzește SRI-ul? Mi s-a răspuns că veghează ca afacerile deputatului oranj de Burdujeni şi Salcea, Nelu Balan, să nu fie deranjate. Deci slabe şanse ca distracţia de la Siret să-l atingă.

Dacă ne uităm înapoi, vedem că în perioada vechii Moldove, pe meleagurile astea se găsea ținutul Sucevei, care ocupa în mare aceeași suprafață cu actualul județ Suceava. Pe vremea Bucovinei, treimea din ținutul Sucevei care nu a fost anexată la Imperiu, s-a numit districtul Suceava și s-a aflat în componența principatului Moldova și mai apoi a regatului României. În perioada interbelică a României Mari a existat ținutul Suceava cu reședința la Cernăuți. Pe vremea comuniștilor lui Dej, a fost regiunea Suceava în care erau înglobate actualele județe Suceava și Botoșani. Această regiune este des confundată de sudiști și ardeleni cu Bucovina. În Iepoca de aur a lui Ceaușescu a fost înființat județul Suceava, care este valabil și acum. În concluzie, Suceava este mult mai ancorată în istoria locului și construirea unui brand local „Suceava” este infinit mai justificată decât construirea unuia „Bucovina”, pe care ni-l bagă pe gât 24 cu 7 minunații oameni buni și dragi portocalii din Țara de fagi şi din Țara paielor. Fie vorba între noi, Țara de fagi nu are nicio treabă cu Bucovina, care e un termen slav ce înseamnă „codru”, întâlnit în scris pe la noi încă din vremea lui Roman I.

Ştiţi ce e trist? Că la Tighina găseşti o statuie a lui Alexandru cel Bun, cu o grămadă de explicaţii scrise în limba rusă despre cine a fost şi ce a făcut, dar la Suceava, unde a domnit câteva decenii, nu are decât un nume de stradă. Ce ne trebuie? Avem ouă şi tirbuşoane şi suntem bucovineni, dar ne lăudăm cu Voroneţul (şi restul mânăstirilor trecute în patrimoniul UNESCO) şi Cetatea de Scaun. Trăiască domnul preşedinte Flutur şi ai săi brăteni deopotrivă cu intelectualitatea suceveană din mediul universitar!

După 1989, tâmpenia cozilor de topor aburcate la putere, care parcă slujesc interese ucrainiene, a dus la stabilirea drept stemă a judeţului Suceva, a leilor galiţieni în culorile Ucrainei. Până şi pe vremea ocupantului austriac, stema Bucovinei era capul de bour pe fondul tricolorului românesc. Dacă mergem tot aşa, cine ştie peste câtă vreme, după ce ni se distrug toate urmele înaintaşilor, ne vom trezi în oblastul Bukovina, cu nacealnik Flutur jurând pe tamgaua rurikă şi făcându-ne mândri posesori ai unui paşaport al unui stat contrafăcut, în care ni se va spune ca în manualele lui Roller sau Stati, cât de prieten mai era Ştefan cel Mare cu tot felul de cneji mai mult sau mai puţin slavi.

Doamne ferește!