Cu toate că îmi aduc aminte cu plăcere de aventurile din jurul casei din Rădăuţi (şi mă bucur că îmi aduc aminte), de alergătura şi bătăile din jurul blocului de pe strada Mihai Eminescu din Suceava (aş putea adaugă şi prima ţigară fumată într-o budă din lemn, foarte aproape de blocul părintesc), prefer să pun accent pe mediul normal pe care părinţii mei încercau, cu efort, să-l formeze în jurul meu, pe audiţiile muzicale organizate de profesorul meu de limbă engleză la care mă autoinvitam şi pe grupul de prieteni mai în vârstă decât mine pe care cu greu îi convingeam să-mi împrumute discurile lor pe care le copiam imediat pe casete furate de la tata. Prima chitară n-a avut cine ştie ce efect asupra mea. La 6 ani, când am primit-o eram deja expert în ritmică metalo-ceramică, mai exact îmi făcusem mai multe seturi de tobe din oale şi cratiţe, folosind lingură de lemn drept beţe şi vătraiul drept pedală de la toba mare (de unde ştiam eu la 4 ani că există o pedală la tobă mare?).
Trebuie să recunosc atracţia mea irezistibilă faţă de ritm. Mă bucur că între timp am aflat şi alte lucruri despre muzică, dar primul lucru care mi-a marcat frageda copilărie a fost ritmul. Abia pronunţăm „bandă de magnetofon” (spuneam „abadica macafon”) în schimb ştiam pe de rost toate înregistrările din casă. Şi băteam în tot ce nimeream. Asta până când am început să aduc muzică în casă. Muzică pe care o ascultam în grupurile de prieteni, foarte diversă şi din fericire de bună calitate. Diversitatea şi calitatea, două elemente vitale în formarea unei culturi muzicale. Dăm pe repede inainte şi ajungem în liceu când am descoperit primele tobe adevărate (mă rog) la Casă Pionierilor. Făceam cursuri de „foto” şi într-o zi, greşind uşă, am dat peste o sală de muzică unde erau şi tobele cu pricina, primul instrument care mi-a stârnit o pasiune arzătoare. Neavând o trupă a şcolii unde învăţam, am devenit bateristul liceului rival, lucru care a stârnit nişte discuţii pe care le-am uitat. În schimb nu voi uita niciodată prietenii cu care am cântat în primele formaţii, oamenii cu care am împărţit pentru prima oară magia cântatului într-o trupă. Aproape orice motiv ne adună în faţa instrumentelor şi a magnetofonului pentru a ascultă muzică şi face ceva cât mai aproape de cei pe care-i ascultăm. Datorită lor interacţiunea cu muzică a avut că efect decizia de a mă pune în slujbă artei pentru tot restul vieţii. Am lăsat în urmă clubul de teatru şi prima trupă în care am cântat: Boltz.
Anul 1990 a însemnat stabilirea definitivă în oraşul natal Bucureşti. Eram înnebunit de plăcere să merg la cursurile de actorie, să umblu prin cercuri artistice, să mă simt în largul meu printre actori, muzicieni sau scriitori. Fanteziile mele în care mă găseam pe o scenă în faţă unui public atent şi admirativ deveneau din ce în ce mai palpabile. Fiecare zi din viaţă mea însemna cursuri, repetiţii, spectacole şi bineînţeles distracţie cât încape. N-am scăpat aproape nici o ocazie de a gusta din plăcerile pe care ţi le oferă acea perioadă din viaţă. E adevărat că uneori gustăm cam mult, dar asta m-a ajutat să selectez ceea ce-mi face bine. Excesele n-au dus niciodată la ceva bun. Mai ales la un moment dat când rişti să devii victima lor.
Pe la începutul facultăţii, umblând pe holurile unuia dintre sedii am întâlnit nişte băieţi cu părul lung care jucau tenis de masă. Am aflat că acolo existau mai multe săli de repetiţii unde îşi făceau veacul tot felul de formaţii mai mult sau mai puţin cunoscute. O mică parte din cei pe care i-am cunoscut acolo mai activează pe scenă. Aşa i-am cunoscut pe cei cu care am format Alien. M-au luat în trupă ca solist vocal. Eu vroiam baterist. Dar îmi plăcea şi aşa. Îmi formam vocea la şcoală, îmi plăcea să cânt blues şi încercam şi alte genuri, deja visam turnee, petreceri şi groupies. Şi am fost foarte aproape. Nu aveam multe concerte, dar fiecare moment petrecut pe scenă şi alături de colegii mei era trăit din plin. Am apucat să aflu ce înseamnă puţin din fiecare. Dar cel mai mult îmi plăcea pe scenă, o voluptate care se amplifică la fiecare concert. Libertatea, fluxul de energie care circula între scenă şi audienţa deveniseră ca un drog. Mă simţeam capabil să abordez orice gen, eram atras de tot ce făceau artiştii pe care-i ascultam şi cu care lucrăm. Îmi doream din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai bun. Prima apariţie că solist vocal invitat într-un festival de jazz mi-a dat încredere în capacitatea de a deveni un interpret cu un ambitus stilistic expansiune. Eram mult mai atras de latura spirituală, intelectuală a culturii muzicale decât de câştigurile şi reţetele de succes.
Am terminat facultatea şi am plecat cu ceea ce avea formaţia Voltaj ’88. Primul meu album, primele texte în engleză, primele semne ale unei implicări serioase lume care (sau începeam să exist). Un alt vis împlinit: să-mi aud vocea pe un disc de vinyl. Am redescoperit plăcerea de a cânta blues alături de Blue’s Convention şi ulterior Big Mamou, cu riscul de a renunţa la alte proiecte poate mai stabile. A urmat o descoperire: muzicuţa. Apoi instrumentele de percuţie. Pasiunea pentru world music m-a facut să descopăr cea mai consistentă sursă de inspiraţie pentru muzica modernă, filonul din care am aflat despre instrumentele tradiţionale de percuţie. O nouă modalitate de a mă exprima, o nouă deschidere spre latura organică a ritmului.
Îmi doresc să-mi evaluez calităţile evoluând pe cât mai multe scene din lume. Să călătoresc cât mai mult, să gust din cultură, mâncarea şi vinul cât mai multor ţări. Exişti ca artist doar dacă te manifeşti la un nivel global. Experienţele din Austria şi Franţa mi-au confirmat acest lucru. Colaborarea cu membrii companiei Stomp a însemnat o experienţă unică, senzaţională în viaţa mea, a fost o perioadă în care am învăţat foarte multe despre respect, muncă şi spirit de echipă.
Momentul Taverna mi-a adus cea mai largă expunere, ajutându-mă să folosesc ceea ce am învăţat până în acel moment şi să cunosc cea mai mare parte a oamenilor valoroşi din jurul meu. Deasemeni cele două turnee alături de Timpuri noi, anul în care am fost împreună cu Proconsul şi recentele proiecte alături de Platonic Band, 4Given sau 13 mi-au dat ocazia de a folosi aproape tot arsenalul acumulat până acum.
Cei pe care i-am cunoscut în toţi aceşti ani, cei cu care am lucrat, faptul că m-am certat cu foarte puţini dintre ei, încrederea de care m-am bucurat, curiozitatea patologică de a afla cât mai multe despre tot ce genreaza vibraţii în jurul meu, emisiunile radio şi TV la care am fost invitat, articolele scrise de mine sau despre mine mă fac să cred că drumul pe care am pornit este cel mai bine ales iar privilegiul de a face artă merită aproape orice sacrificiu.
În mod intenţionat nu am menţionat nici un nume de persoană. Nu mi-aş ierta-o dacă aş omite pe cineva. Toţi au contribuit la ceea ce-mi doresc să numesc evoluţia mea, m-au ajutat să mă descopăr. Datorită lor am încredere în mine. Şi le mulţumesc pentru tot. În plus, e bine de ştiut că intenţionez să fac muzică pentru tot restul vieţii. Să duc la bun sfârşit ceea ce am început.
Discografie
- (2008) Stringasong
- (2006) Flick Flackcu 4Given
- (2005) Confident Storiescu Nicu PATOI
- (2005) EZ4Ucu Cătălin TÂRCOLEA & Alter Ego
- (2004) Remember ‘26cu Alin Constantiu Dixieland Band
- (2002) Let The Good Times Roll– Big Band Blues
- (1998) X – tremecu Cătălin TÂRCOLEA & Alter Ego
- (1997) Intrigicu Voltaj ’88
- (1996) Obsesiicu Voltaj ’88
- (1995) Sweet Angel Childcu Voltaj ’88
- (percuţie) Phoenix – Baba Novac – (2005)
- (percuţie) Ştefan Banică Jr. şi Angela Gheorghiu – Numele tău – (2005)
- (muzicuţă) Direcţia 5 – Cu braţele deschise – (2005) O zi de primăvară
- (muzicuţă) Proconsul – Fata cu tatuaj – (2000) Tatuaj
