Odata cu stabilirea la Suceava a centrului statului feudal Moldova, a curtii si a resedintei principale a domnitorilor, evolutia orasului s-a identificat timp de cateva secole cu soarta tarii; zidurile, strazile, pietrele Sucevei au fost martorele unor pagini dense de istorie, de viata, de zbucium, de lupte, de infrangeri si biruinte, de deznadejde si de glorie. De aici au condus destinele Moldovei si Petru, si
Roman, si Stefan Musat, si Alexandru cel Bun (1400-1432), si urmasii acestuia, si Bogdan al II-lea, si Stefan cel Mare (1457-1504) – cel mai slavit dintre vestitii Musatini – si Bogdan al III-lea, si Stefanita, si Petru Rares. Suceava le-a vazut chipul, le-a simtit pasii, le-a incorporat in fiinta si in istoria ei gandul si fapta.
Statornicirea scaunului domnesc la Suceava a determinat masuri administrative, militare, edilitare, politice si culturale, dezvoltarea mestesugurilor si comertului, cresterea legaturilor Sucevei cu numeroase alte centre urbane romanesti si straine – toate cu numeroase si profunde implicatii in viata orasului.
Activitatea economica intensa, bogata, a Sucevei, din perioada in care orasul a fost centrul politic principal al Moldovei, a impus extinderea continua a perimetrului locuit, construirea de noi mahalale, suburbii, atestate fie in documente, fie prin urmele rezultate din sapaturile arheologice. In preajma Curtii Domnesti s-au ridicat treptat-treptat mahalale ale mestesugarilor: olari, blidari, zidari, pielari, tabacari, blanari, croitori, zugravi, lanari, bijutieri, argintari etc. O mahala a olarilor si fierarilor exista la sfarsitul secolului al XIV-lea, in sectorul “Sipot”; o alta mahala a olarilor, mult mai intinsa, se cuprindea in zona unde se afla azi parcul central al orasului si liceul “Stefan cel Mare”. Printru-un document din 1453, domnia acorda locuitorilor din horatul manastirii lui Iatco, de langa Suceava, dreptul sa vanda oale produse in oras sau in satul manastirii, pretutindeni in tara, prin targuri si prin sate, fara sa dea vama. Recent, pe actuala strada Petru Rares au fost descoperite case (de mari proportii), atelierul si depozitul unui mester olar din vremea lui Stefan cel Mare; materialul scos la ivealacu acest prilej (diferite vase de ceramica, placi de teracota smaltuite si frumos decorate) indica un inalt nivel tehnic, maiestrie artistica, rafinament si iscusinta de imbinare a utilului cu frumosul la o foarte bogata gama de produse din ceramica. In mod deosebit se remarca resturile unei sobe de cahle, frumos ornamentate, cu desene infatisand arborele vietii; scena uciderii balaurului de catre Sf. Gheorghe. Printre aceste desene apare pentru prima oara la Suceava imaginea vulturului bicefal. Aceste descoperiri, pastrate azi la muzeul judetean, au o exceptionala valoare, permitand intelegerea mai complexa a mestesugurilor sucevene medievale, a influentelor produselor apartinand altor zone culturale, a priceperii dovedite de mesterii locali in realizarea unor produse originale. Un document din 1497 aminteste de emsteri blanari, tabacari, croitori; un anume Stefan din Suceava era mester “ciubotar de ciubote rosii”. Un atelier de fierarie, de
la mijlocul secolului al XV-lea, diefrite creuzete mici, din material refractar – in care se topeau metale pretioase si din care se confectionau nasturi si podoabe de argint – au fost date la iveala cu prilejul cercetarilor arheologice. In 1472 exista la Suceava o breasla a curelarilor si tabacarilor, iar in 1570 o “fratie” a zugravilor.
Unii dintre acesti zugravi erau artisti cu faima, primind, drepr rasplata, pentru lucrarile executate din porunca domnului, importante danii. Intre meseriile rare, concentrate la Suceava, mai sunt amintiti: “banarii” sau “heregarii”, care lucrau la monetaria domneasca, “silitarii”, care fabricau praful de pusca; un astfel de mester silitrar, pe nume Mihail, exista la Suceava in 1474 (in vremea lui Stefan cel Mare), vanzand silitra si sfatului din Liov.
Dar, pe langa activitatea mestesugareasca proprie, Suceava s-a impus in secolele XIV-XVI si printr-o bogata activitate comerciala. In secolele XV-XVI, din vestul bisericii Mirauti, pe langa Cureta Domneasca si biserica Sf. Dumitru, se intindea mahalaua negustorilor, cu depozite pentru marfuri, cu numeroase pivinite mari, de piatra, cu bolti inalte, cu ramificatii si legaturi intre ele, iar, uneori, cu incaperi si etajari subterane – asa cum s-a putut constata cu prilejul sapaturilor efectuate in ultimii ani.
Fiind resedinta domnilor tarii si vama ei principala, Suceava a jucat un rol central in cadrul schimburilor comerciale ale Moldovei si a comertului de tranzit. Suceava aduna pe strazile sale, pe langa proprii negustori, comercianti din numeroase alte orase romanesti, precum si din amrile centre ale Europei si orientului – negustori armeni, evrei, poloni, germani, italieni, greci, francezi, turci etc. Unii dintre acestia, ca de pilda negustorii lioveni, aveau dreptul “sa-si tie in Suceava o casa, dar – asa cum preciza tratatul din 1408 – in aceasta casa sa nu tina crasma, sa nu faca bere, mied, nici macelarie sa nu tina, nici paine sa nu vanda. Iarasi daca (…) ar vrea sa tina ceva din acestea, atunci sa sufere (sa plateasca) cu targul”. Prevederea ilustreaza un fapt plin de semnificatie. Politica domnilor din aceasta
epoca urmarea, pe de o parte stimularea prin toate mijloacele a comertului intern, extern si de tranzit, antrenarea Moldovei intr-un circuit de schimburi economice cat mai largi, iar pe de alta parte protejarea negustorilor locali impotriva concurentei straine. In pietele orasului se vindeau si se cumparau produse ale mestesugarilor suceveni sau marfuri specifice tinutului – vite, grane, peste, miere, unt etc. – dar si produse sosite din numeroase alte centre mestesugaresti, ale Orientului si Europei. Intocmai ca Leipzig in statele germane, ca Brasovul in Transilvania si Liovul in teritoriile poloneze, orasul Suceava s-a bucurat intr-o vreme de dreptul de depozit: anumite marfuri straine trebuiau depozitate numai aici si vandute in retsul teritoriului Moldovei numai de catre negustorii suceveni. Era o amsura a domniei prin care Suceava realiza venituri importante, iar negustorii locali erau cointeresati in dezvoltarea schimburilor. Astfel, prin privilegiile comerciale acordate de domnii Moldovei in 1408, 1456, 1460 negustorilor suceveni le era rezervat in exclusivitate dreptul de a distribui in alte centre romanesti postavurile aduse din strainatate – din Flandra, din Anglia, din Franta, din Polonia si Cehia etc. Privilegiul din 1408 conferea negustorilor suceveni si importante avantaje in vanzarea produselor numite frecvent in documente “marfuri tatarasti”: matase, piper, diverse tesaturi etc.
In sransa legatura cu rolul Sucevei in domeniul schimburilor comerciale, compozitia etnica a negustorimii feudale sucevene era foarte eterogena si inregistra fluctuatii destul de insemnate. Un fapt semnificativ a fost insa acela ca, indiferent de nuamrul mercenarilor, negustorilor si emseriasilor straini, statornici sau flotanti in oras, ponderea populatiei autohtone, romanesti, a fost intotdeauna dominanta. Astfel, la manastirea lui Iatco din marginea orasului Suceava, din cele noua pietre de mormant puse la inceputul secolului al XVI-lea, cinci contin inscriptii ce consemneaza nume romanesti, alte doua – nume grecesti, una – nume rutean si ultima – un nume nedefinit. Marturiile calatorilor straini sunt si mai concludente.
Astfel, in 1599, Bernardino Quirini nota in insemnarile sale ca in Suceava sunt “cam 6000 de case cu totul; dar dintre ai nostri (catolici) nu sunt mai mult de 30 de familii si 153 de suflete, iar dintre soldatii poloni si unguri, toti romano-catolici, cam 2000”. Un alt catolic, originar din Dalmatia, trecand prin Suceava la 1623, scria: “acolo sunt 68 de case de unguri si sasi, foarte instariti”. La 1643, italianul Bartolomeo Bassetti gasea in Suceava 50 de catolici, 3400 de romani (“schimnici”); precum si aproximativ 1600 – 2000 de armeni. Intr-adevar, din unele documente ale vremii se constata ca la Suceava traia un anumit numar de sasi, italieni, unguri, greci, rusi. Dintre acestia o pondere mai insemnata o aveau negustorii armeni. Domnia a recunoscut comunitatii armene din Suceava dreptul de a se conduce separat, printr-un soltuz ales din randul armenilor, deosebit de acela al orasului. Un calator armean nascut in Polonia, mergand de la Liov la Constantinopol, in 1608, scria ca in Suceava “se gaseau 300 – 400 case de armeni. Ei aveau trei biserici de piatra, afara de oras”… din care doua “foarte frumoase, una in apropierea orasului si cealalta la o departare de doua mile”. Informatiile privind nuamrul armenilor la aceasta data sunt apropiate cifrelor date de alte izvoare, iar lacasurile armenesti amintite se pastreaza si astazi: este vorba de bisericile: Sf. Simion (1513), Sf. Cruce (1521) si Sf. Treime (din sec. al XVI-lea) si manastirile Hagigadar si Zamca.