Templul uriaşilor de la 12 Apostoli

Sfârşit de august 2011. Vară autentică. Vreme ideală pentru drumeţii montane. Ne-am programat un sfârşit de săptămână cu hălăduieli prin Călimani.

Am plecat din Suceava 5 bucăţi într-o maşină cu direcţia Gura Haitii. Am făcut o escală la Câmpulung Moldovenesc pentru că aveam să-i las lui nea Botezatu aminitirile din prima zi a plimbării cu aburoasa. Foarte ospitalieră familia Botezatu. Am fost serviţi cu sirop de soc şi afinată, specialităţi ale casei şi nişte prăjituri foarte delicioase. Astfel, cam cu o oră mai târziu decât estimam, am ajuns la Gura Haitii. Noi aveam temele făcute, adică hărţi, pensiuni, telefoane, echipament de munte. În Gura Haitii sunt două pensiuni care funcţionează legal, dar sunt cam pline. Când nu mai sunt locuri la astea, turiştii sunt îndreptaţi către tanti Coca. Acolo am mers şi noi. Preţul pe cameră e 50 de lei pe noapte. Mai mult decât rezonabil. Am scăpat de balast şi am lăsat maşina la confluenţa pâraielor Neagra Şarului cu Pârâul Haitii. Aici e şi intrarea în Parcul Naţional Călimani. De aici, în afara părăsitei colonii de muncitori de la fosta carieră de sulf, nu mai găseşti aşezări umane până în judeţele Mureş sau Harghita. Există un punct de informare turistică, unde am întâlnit şi un ghid care dădea indicaţii unui grup de turişti.

De aici începe urcuşul către stâncile 12 Apostoli. Marcajul e punct albastru. Noi l-am ratat şi am mers prin tânăra carieră de piatră din capătul satului.

Traseul nostru nemarcat a continuat apoi pe un drumeag, care s-a transformat în potecă şi am ajuns în cele din urmă într-o zonă mlăştinoasă de o parte şi de cealaltă a unui pârâu. Nu era nicio problemă, aveam la noi hartă şi ştiam unde mergem. După zonă mlăştinoasă am ajuns pe nişte proprietăţi. Puţin mai sus, exact înainte de intrarea în pădure, se află un punct de belvedere, de unde se pot observa foarte bine vârfurile marcate în harta da la punctul de informare turistică. În faţa noastră e Calimanul cerbului, puţin mai în dreapta se desluşeşte cariera de sulf, iar în lateral avem în toată splendoarea Negoiul unguresc şi Pietrosul Călimanilor. Din loc în loc, cei de la administraţia Parcului Naţional Călimani au amplasat panouri în care explică schematic originea vulcanică a Călimanilor sau cum recunoaştem animalele sălbatice după urmele pe care le lasă pe sol sau pe zăpadă.

Pe poteca ultimului urcuş dinaintea intrării în pădure am găsit marcajul traseului.

Drumul prin pădure a fost cam plictisitor, dar pe căldura din acea zi s-a dovedit o binecuvântare. Din loc în loc bureţi imenşi ne făceau cu ochiul. Vegetaţia de conifere scade rapid în înălţime şi după o oră de mers de la intrarea în pădure, deja umblam printre arbuşti pitici, care lasă să crească zmeura şi afinele. Zmeura de munte, ceva mai mică decât dea de grădină, are un gust incomparabil cu cea din urmă şi o aromă divină. Cum ajungi aproape de creastă, imediat zăreşti vârful Lucaciu şi mai apoi stâncile vulcanice 12 Apostoli.

Nu bine am ieşit pe vârf şi de la depărtare am avut o imagine de film cu cowboys. Cadrul natural îi ajuta foarte mult. Nu erau decât nişte turişti duşi la o plimbare călare. E genul de activitate foarte apreciată de puturoşi, pentru care înseamnă şi sport extrem în acelaşi timp. Ceva mai încolo am dat de doi polonezi care erau pentru a treia oară în munţii României. Erau practicanţi de ciclism montan.

În jurul acestor stânci s-au ţesut foarte multe legende. Numele lor este unul cu rezonanţă creştină, însă cele mai frumoase şi până la urmă mai credibile sunt cele cu uriaşi, pe care le întâlnim la greu în folclorul şi miturile româneşti. Numai la Nicolae Densuşianu găsim zeci de fragmente din balade şi cântece populare despre uriaşi, asociaţi cu zeităţi străvechi ale pelasgilor, care mai apoi au fost copiate caricatural şi în mitologia elenă.

Mai nou, există o întreagă literatură despre civilizaţia uriaşilor dispărută prematur şi poate vârful acestei literaturi este cartea lui Radu Cinamar – Viitor cu cap de mort, în care ni se prezintă şi moştenirea lăsată de aceşti înaintaşi ai noştri pe Terra într-un loc secret de sub Sfinxul din Bucegi. Munţi mitici şi consideraţi în popor sfinţi sunt mai toate vârfurile cu relief calcaros, astfel avem Omu, Ceahlău, Rarău, Ciucaş, dar 12 Apostoli este singurul sanctuar al uriaşilor/zeilor făcut în rocă vulcanică de la noi din ţară.

Civilizaţia megaliţilor m-a fascinat oarecum în trecut şi mai am câteva cărţi pe acasă şi văzând şi filmele lui Daniel Ruzo, care a studiat fenomenul în munţii Anzi, dar a venit şi în România şi a făcut un documentar despre megaliţii de la noi, îmi dau seama cât de important a fost acest loc acum cine ştie câte mii de ani. Oare ce ritualuri aveau loc aici? Oare ce energii sunt concentrate? Spre ce ne ghidează toate aceste figuri sculptate în rocă vulcanică şi oare ce doresc să ne reveleze?

Ce e clar pentru mine e că de acum înainte nu mă mai vrăjeşte nimeni că megaliţii din România şi nu numai şi în special figurile de pe aceste stânci, sunt opera naturii. Sculpturile sunt artificale. Că sunt făcute de oameni, de uriaşi sau de extratereştri, nu am idee, dar că sunt făcute prin altă forţă decât cea a intemperiilor naturii sunt sigur.

De la 1760 m, altitudinea la care se află stâncile, cu ochiul liber se vedeau foarte bine inima Călimanilor, masivul în care se află Pietrosul de 2100 m şi spre nord lanţul Suhard, cu Ouşorul 1639 m.

În câteva ore se lăsa seara, drept urmare am coborât după marcajul punct albastru. De data aceasta l-am urmat cu stricteţe şi am trecut prin nişte pajişti superbe. Spre apus, lumina soarelui bătea perfect pe Călimanul cerbului 2013 m, pentru a ne developa nişte peisaje pe care pur şi simplu te opreai să le priveşti. Ce munţi, ce panorame, ce natură avem în judeţul nostru şi cât de puţini se desprind de oraş să le vadă.

Aproape de Gura Haitii, traseul ajunge exact deasupra acelei cariere incipiente. Oarecum periculos. Merge pe buza ei şi o înconjoară, apoi coboară pe nişte poteci înguste până la drumul de la confluenţa celor două pâraie. Acum ne-am dat seama cât de vizibil era marcat traseul, dar ne-am luat cu vorba şi ne-am uitat la utilajele din carieră. Între timp am rămas şi fără lichide de băut.

La tanti Coca, peste cine dăm? Peste cei doi polonezi. I-am ajutat să se înţeleagă cu gazda. A urmat o puternică hidratare cu bere şi un fructuos schimb cultural. După hidratare, ne-am mutat într-un cadru natural feeric şi când se îngâna ziua cu noaptea am început să şi mâncăm. Cert e că şi noi şi polonezii îi urâm pe ruşi. În engleză de baltă am reuşit să comunicăm excelent şi ca pe orice străin pe care-l întâlnesc, i-am întrebat şi pe ei dacă au auzit de Bucovina. Acelaşi răspuns ca la ultimele tentative. Adică habar nu aveau. Ştiau de Bucovina de la ei din ţară.

Deci, după ce am vorbit cu 6 străini şi care toţi ştiau de Suceava şi niciunul nu auzise de Bucovina, pot să-i declar imbecili pe cei care mă dăscălesc că străinii de Suceava nu au auzit, dar de Bucovina ştiu toţi. De care străini vorbesc aceşti oameni?

Polonezii nu pricepeau de ce la crâşmele săteşti, drojditorii beau două lichide, unul incolor şi unul de culoare închisă. Le-am explicat cum se bea Drumul cimitirului sau Adio mamă. Erau foarte amuzaţi când auzeau după, pentru că în limba lor înseamnă cur şi nu pricepeau ce e aia Gura din componenţa numelor unor localităţi, confundau cu slavul gora, adică munte. I-am lămurit şi cu asta. Când ne-am dat pe politică, a trebuit să scot artileria grea, afinata de la nea Botezatu, că tot mă întrebau care e băutura specifică locului. Erau din Cracovia. Cum şi eu am ajuns pe acolo, am cam avut ce discuta. Pe la 11 jumate ne-am retras. Eu aveam a doua zi o nouă plimbare în Călimani, ei o tură în Giumalău.

Oamenii erau nişte pasionaţi de cilcism montan şi au bătut munţii multor ţări. În topul lor de 7-8 poziţii, România figura pe locul doi după Georgia şi imediat peste Ucraina. În loc de încheiere, priviţi filmul pe care l-a făcut unul dintre ei la ultima vizită în România.