Orașul SUCEAVA

Învață!

Implică-te! Suceava în imagini

28 februarie, Ziua Protecției Civile din România

Data publicării
Categoria

Protecţia civilă îşi are sorgintea legislativă în Decretul Regal nr. 468/28 februarie 1933, consfinţit de Legea asupra organizării naţiunii şi teritoriului pentru timp de război. Schimbarea ulterioară a noţiunii de Protecţia populaţiei civile cu Apărare Pasivă s-a realizat imediat, prin Regulamentul apărării pasive contra atacurilor aeriene din 23 Martie 1933.

Înfiinţarea acestei instituţii a izvorât din analiza campaniilor din Primul Război Mondial,

Beligeranţii, apreciind efectul psihologic al bombardamentelor aeriene asupra populaţiei civile din spatele frontului, nepregătită, neadăpostită şi neprotejată au hotărât ca aviaţia să fie adaptată pentru bombardarea marilor centre urbane şi punctelor vitale. Armata germană a folosit cu violenţă bombe incendiare de artilerie pentru distrugerea multor localităţi din Moldova. Pe frontul din România s-au utilizat atât substanţe toxice de luptă la Mărăşeşti (6-14 August 1917) şi pe Valea Oituzului (8 August 1917), cât şi arme biologice, în localităţi rurale din partea de sud a Munteniei (17 Septembrie1916).

Presiunile puternice exercitate de Puterile Centrale pe toate fronturile de luptă (obligaţia de a lupta cu forţe şi mijloace inferioare) au reuşit să rupă rezistenţa armatei române, obligând-o să se retragă, din aproape în aproape, până în Moldova.

În aceste condiţii critice s-a trecut în timp extrem de scurt la evacuarea a armatei şi a părţii sale sedentare, a populaţiei civile şi bunurilor materiale de valoare din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, în Moldova. Numărul mare de refugiaţi, aglomeraţia, lipsa facilităţilor medicale, mizeria şi bolile au generat drame incomensurabile.

Trebuie menţionat totuşi că în perioada de neutralitate autorităţile române au luat unele măsuri de pregătire a populaţiei civile, în scopul limitării numărului victimelor în viitoarele atacuri din aer, însă mijloacele principale prin care face această pregătire sunt doar organele de presă, radioul şi diverse reviste, în care se comunică ştiri despre atacurile din aer în taberele beligeranţilor, unele sfaturi date de autorităţi sub formă de ordonanţe. Nu sunt organizate însă forţe şi mijloace specializate pentru intervenţie şi s-a mizat doar pe resursele pompierilor militari şi civili, ale Societăţii de Cruce Roşie şi ale Societăţii de Salvare.

Pe baza învăţămintelor proprii cât şi a celorlalte state, rezultate din campania 1917-1918 s-au stabilit bazele teoretice şi practice ale organizării şi funcţionării apărării pasive.

Spre deosebire de prima conflagraţie mondială, când autorităţile de stat nu prevăzuseră şi nu luaseră nici o măsură în legătură cu protecţia populaţiei civile, a valorilor materiale şi culturale, pe timp de război, fiind nevoite să întreprindă acţiuni energice în raport cu evoluţia luptelor purtate pe teritoriul naţional, cea de a doua conflagraţie mondială la care România a participat în cele două campanii (22 iunie 1941 – 23 august 1944 împotriva URSS şi 24 august 1944 – 12 mai 1945 împotriva Germaniei şi Ungariei) a găsit România cu organizare a protecţiei populaţiei şi a bunurilor materiale mai bine pusă la punct.

În cel de-al Doilea Război Mondial teritoriul românesc a deţinut tristul record de a fi fost bombardat succesiv de aviaţia sovietică, engleză, americană, germană şi ungară. În mod concret, primul atac al aviaţiei americane asupra unui obiectiv din Europa a fost executat la 12 iunie 1942 asupra oraşului Ploieşti, cu 12 bombardiere B-24.

Trecerea, în 1933, a sarcinilor de apărare pasivă de la MApN la MI s-a făcut considerându-se că atunci era oportun ca MApN să fie degrevat de acele atribuţii care, în condiţiile date acestea trebuiau dimensionate la proporţii de masă şi asigurate cu personal care are legături directe cu populaţia civilă.

Deşi Apărarea Pasivă trece în 1936 la MApN, până în octombrie 1943, pompierii continuă să pregătească formaţiuni militare de apărare pasivă, singurele forţe militare calificate care duc acţiuni pentru limitarea şi lichidarea urmărilor atacurilor din aer.

Apărarea pasivă în perioada 1933-1944, prin modul cum a fost concepută şi organizată în toate mediile sociale a constituit una din organizaţiile paramilitare, cu largă adeziune în masele populare.

S-au întocmit planuri de apărare pasivă la nivel naţional, departamental, judeţean, orăşenesc şi la unele întreprinderi importante.

Concepţia protecţiei unei părţi a populaţiei din localităţi a unor bunuri materiale de interes naţional prin evacuare, în alte zone şi localităţi mai puţin expuse pericolului atacurilor din aer, a contribuit substanţial la reducerea numărului de victime.

Deplasarea (evacuarea) unor categorii de salariaţi, bunuri materiale (secţii, ateliere, depozite de materii prime, de produse finite şi alimente) s-a dovedit de asemenea o măsură bună.

La nivel central, teritorial şi local a fost conceput un sistem practic de asigurare a fondului de adăpostire pentru aparatul de stat, instituţii, lucrători, funcţionari, a populaţiei civile, în raport cu importanţa lor.

În urma atacurilor aeriene, cazarea, hrănirea, ajutorul bănesc, repararea micilor avarii şi a distrugerilor sau înlesnirea reconstrucţiei caselor au fost măsuri care au venit în sprijinul populaţiei.

Iniţial apărarea pasivă era un simplu serviciu în compunerea SMAAT. La 18 februarie 1943 serviciul a fost transformat în Comandamentul Apărării pasive.

La 15 septembrie 1948 prin Ordinul nr. 45082 al MStM se reînfiinţează CAAT, un locţiitor fiind destinat pentru apărarea pasivă.

La 02 septembrie 1950, prin Hotărârea nr. 978 Consiliul de miniştri a dispus înfiinţarea în cadrul MAI a Comandamentului Apărării Pasive a Teritoriului, iar MAN a emis Decretul 222/1950.

Ingerinţele ruseşti tot mai evidente după război au condus la schimbarea denumirii Apărării Pasive în ALA, prin Decretul nr. 24/17 ianuarie 1952 şi organizarea sovietică a acestui sistem.

Disfuncţionalităţile au impus adoptarea Legii Apărării Naţionale nr. 14/1972 şi a Decretului 544/1972 privind ALA.

Evoluţia ulterioară a sistemului a determinat adoptarea L2/1979 privind apărarea civilă şi Decretul nr. 430/1978 privind unele măsuri de apărare civilă (s-a schimbat denumirea din ALA în ApC).

Până în 1990 tehnica de intervenţie rudimentară, organizarea stufoasă după principiul „fiecare localitate să constituie cetate de muncă, luptă şi apărare”, pregătirea „multilaterală” a personalului, alături de programele de pregătire depăşite şi de condiţiile paupere s-au constituit în frâne serioase în evoluţia protecţiei civile.

Oportunitatea deschiderii şi evoluţiei sistemului naţional de protecţie civilă a venit, ca şi în alte domenii social-economice din exterior, prin necesitatea respectării unor prevederilor unor convenţii şi tratate internaţionale la care România era parte semnatară.

Astfel, în noua realitate economico-socială şi politică, obligaţiile asumate de România în plan internaţional prin intrarea în NATO şi ulterior prin aderarea la UE au impus, la 1 ianuarie 2005, înfiinţarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă prin reorganizarea Comandamentului Pompierilor Militari şi Inspectoratul General de Protecţie Civilă.

Instituţia constituită este reprezentată la nivel naţional de Inspectoratul General Pentru Situaţii de Urgenţă şi unităţile subordonate şi, în teritoriu, de Inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă.

Deşi sărbătorim 78 de ani de la întemeierea acestui serviciu comunitar, protecţia civilă mai are un drum lung de parcurs. Societatea, prin exploatarea iresponsabilă a resurselor, prin evoluţia tehnologiei şi setea de afirmare, lansează zilnic provocări neaşteptate, cu care autorităţile trebuie să se confrunte.

O populaţie bine pregătită va fi mai puţin luată prin surprindere de un eveniment inopinat, va acţiona cu mai multă precizie şi promptitudine şi va reveni mai repede la starea de normalitate. Oamenii sunt resursa cea mai de preţ a unei ţări şi valorează mai mult decât terenul şi bunurile materiale la un loc. Oamenii sunt cei care reconstruiesc teritoriul afectat şi de aceea este important ca aceştia să se simtă în siguranţă. Informarea şi executarea corectă a exerciţiilor de protecţie civilă duce la reducerea stării de teamă, nesiguranţă şi panică a oamenilor, în cazul unei situaţii de urgenţă şi creşterea încrederii şi respectului faţă de autorităţi.

În concluzie, putem afirma că indiferent de mijloacele şi forţele avute la dispoziţie, de-a lungul anilor, protecţia civilă şi-a concentrat şi va continua să îşi concentreze eforturile şi resursele pentru a conştientiza, instrui şi apăra populaţia.

Publicitate

Lasă un comentariu

Foloseşte cu încredere: <a href="" title=""></a> <strong></strong> <em></em> <blockquote></blockquote>

Încercăm să avem o politică liberală vizavi de comentarii.
Te rugăm să menții o atmosferă pozitivă și constructivă în mesajele tale sau riști să ai accesul blocat.