A venit Nea Gică cu ursu’ – episodul 4 (Dumitrescu, român verde din Dorneşti)

Cine e Nea Gică şi cine e ursu’ vedeţi aici. Apoi familiarizaţi-vă cu Cel mai iubit fiu al Bucovinei şi cu Întâiul pelerin al Bucovinei. Mai apoi faceţi cunoştinţă cu Adi de la Frătăuţii Noi. După toate aceste descoperiri veţi fi pregătiţi să parcurgeţi ultimul episod al plimbării cu aburoasa pe căile ferate ale judeţului Suceava.

Luni. 15 August 2011. Zi de mare sărbătoare şi revărsare de alcool. După plimbarea de ziua trecută, abia m-am ridicat din pat pe la ora 9. Ştiam că mecanicii de pe aburoasă deja plecau spre Cacica. Nu ştiu cum au rezistat oamenii la un asemenea program infernal, dar sigur cei care l-au conceput nu au fost întregi la cap.

După acelaşi scenariu ca în ziua precedentă, eram pe la ora 14 în gara Dărmăneşti şi aşteptam trenul care venea de la Cacica. De data asta singur. Era o zi mult mai călduroasă decât precedenta şi vântul nu adia deloc. Despre ameninţări de ploaie nici nu putea fi vorba. Oboseala se vedea puternic pe chipurile celor doi mecanici de pe aburoasă. Să dormi două – trei ore pe noapte timp de 10 zile nu e chiar aşa interesant.

În gara Dărmăneşti a venit ceva lume să întâmpine trenul. Tehnologia foto digitală face ca fiecare doritor să poată avea o fotografie lângă aburoasă sau lângă pitoreştile vagoane ale trenului turistic de epocă Moldoviţa.

Din ciclul renovări în stil oranj, avem astăzi gara Milişăuţi. Cele două gagici, singurii turiştii străini pe care i-am văzut în trenul lui Flutur, continuau lucrul la documentarul lor. Faptul că se aflau aici era o întâmplare, mai ales că rămăseseră fără subiect de film şi trecând aburoasa pe la Vama, le-a picat subiectul în poale. Dacă tot am ajuns la Cel mai iubit fiu al Bucovinei, amintim că spunea cum chiar Corul Madrigal va călători cu acest tren până la Putna. Ca şi la faza cu Messi din primăvară, exact aşa s-a întâmplat şi acum cu Corul Madrigal.

La capitolul Dulcea Bucovină, vă prezentăm drumul betonat pe o singură bandă de la Ţibeni. Între timp, Nea Gică a scos un salam şi l-a pus la frigare. Extraordinar de gustos după ce a făcut cunoştinţă cu cuptorul aburoasei.

În gara din Dorneşti am mers să fac aprovizionarea. Am luat un salam pe mai târziu şi câteva ouă. Nea Gică mi-a spus că ouăle coapte la aburoasă au un gust senzaţional. Cu Moscova – Sofia (Varna) ne-am întâlnit la Dorneşti. De pe peron a venit un om care s-a bucurat ca un copil când a văzut locomotiva. Era Nea Dumitrescu, român verde din Dorneşti, cum s-a recomandat. Explica oamenilor de pe peron principiile de funcţionare ale monstrului şi depăna amintiri. A urcat în cabină cu noi.

Nea Dumitrescu nu că ştia glume, bancuri, zicători şi tot felul de potlogării, dar le zicea numai în versuri în stilul strigăturilor de la horele de odinioară. M-a impresionat că ştia Doina lui Eminescu pe de rost şi multe alte poezii. Am observat că mulţi oameni în etate ştiu să recite o grămadă de poezii din literatura română, ceea ce nu se poate spune despre hamburgării de internet şi cei crescuţi cu cheia la gât. Prin Rădăuţi m-au cuprins aceleaşi apucături dobândite de la Flutur, adică datul din mână aiurea la lume.

După Rădăuţi, Nea Dumitrescu a băgat câteva lopeţi de cărbune şi ne-a evocat cum era viaţa de mecanic de locomotivă cu abur acum jumate de veac. Remarc încă o dată prosperitatea din zona Vicovelor şi frumuseţea caselor. Pas cu pas se civilizează şi aceşti oameni şi nu mai aruncă gunoaie aşa la întâmplare, cum am văzut acum doi ani pe malul Sucevei la Vicovu de Jos şi m-am îngrozit.

De la Gura Putnei până la intrare în Putna, se găseşte cel mai frumos peisaj pe care l-am văzut în viaţa mea prin toate călătoriile pe unde am umblat. Nu degeaba şi-a ales Ştefan cel Mare acest loc pentru odihnă veşnică.

În gara Putna era lume ca la balamuc. Se cunoştea că era hramul. În acest timp se juca Apus de Soare sub zidurile mânăstirii. Cum a oprit trenul, copiii au invadat locomotiva şi puneau tot felul de întrebări despre cum funcţionează, ce reprezintă manetele, robinetele şi altele.

După ce s-a mai golit de lume, am mai stat la dicuţii cu gagicile şi cu mecanicii. De fapt jucam rol de translator şi aveam ceva dificultăţi în a traduce expresiile româneşti din bancuri şi glume neaoşe. Ne-am tras şi noi într-o poză de grup să ţinem minte evenimentul. Din ce ştiu, filmul a fost lansat acum câteva zile la Vama şi Nea Gică a fost invitat de onoare.

Numai mirese nu am văzut pozând pe scările vagoanelor, în rest toată gama de dudui a defilat pe acolo.

Între timp s-au copt şi ouăle. Foarte delicioase. Fierte în apă nu au nici pe departe gustul pe care îl au coapte.

Pe peron am găsit un vecin de-al meu de cartier. Aveam cu cine veni acasă de la gară, astfel nu mai trebuia să dau bani la taxi.

Şi a plecat trenul din Putna şi cu noi în cabină au venit şi fetele cu documentarul, pentru a mai trage câteva cadre în aburoasă. Au stat până la Gălăneşti, după s-au dus în tren. Noi am pus un salam la frigare şi l-am mâncat cu muştar. La Gălăneşti, trenul staţiona vreo 20 de minute ca să treacă personalul de Putna la deal.

La Rădăuţi deja era întuneric.

La Dorneşti a coborât mecanicul pensionar, iar trenul, golit de pasageri, şi-a continuat procesiunea pe valea Sucevei până la Burdujeni. Era o noapte superbă cu lună plină şi noi destul de obosiţi. Undeva între Dărmăneşti şi Iţcani am făcut schmb de tricouri cu Nea Gică, exact ca fotbaliştii după meci. Am petrecut trei zile foarte frumoase în aburoasă şi mai ales am întâlnit oameni mununaţi, care au avut de spus multe poveşti fantastice.

Ideea cu trenul a fost una foarte bună şi genul ăsta de turism are un potenţial ridicat. Dacă a fost un simplu foc de paie, se poate spune că banii au fost aruncaţi degeaba. Dacă va deveni tradiţie, vom avea mulţi turişti străini şi trenul va deveni încă un punct de atracţie al zonei. După 1 septembrie 2011 se va decide dacă acest tren va mai circula la sfârşit de săptămână, atât timp cât permite vremea, sau nu.