Orașul SUCEAVA

Fii unic!

Implică-te! Suceava în imagini

File din istoria pompierilor militari suceveni

Data publicării
Categoria

Focul, unul din elementele esenţiale ale vieţii, adevărat „motor” al dezvoltării civilizaţiei umane poate fi, atunci când este scăpat de sub control, un duşman de temut al acesteia.

Alături de cutremure, inundaţii sau secete, focul a pricinuit omenirii mari şi dureroase pagube materiale şi umane.

Din această realitate a izvorât şi necesitatea firească de a lua măsuri împotriva urgiei focului, a acţiunii lui distructive.

Cei care şi-au asumat această nobilă misiune, de apărare a vieţii, de prezervare pentru generaţiile următoare a urmelor materiale ale inteligenţei şi vredniciei locuitorilor acestor meleaguri, au fost şi sunt pompierii militari.

Eroi fără nume, pompierii au făcut mereu să se vorbească cu respect despre ei în cele mai importante momente din istoria neamului.

Acel 13 septembrie sângeros din Bucureştii anului 1848, moment pe care-l sărbătorim în fiecare an cu mare cinste, crâncenele bătălii din Războiul de independenţă şi din cele două conflagraţii mondiale, catastrofalele inundaţii, distrugătoarele seismele din ultimele decenii sau incendiile devastatoare, au găsit pompierii în primele rânduri ale luptei.

Lucrarea îşi propune – fără pretenţia abordării exhaustive a problematicii – să prezinte momentele semnificative din istoria pompierilor militari şi civili suceveni, transformările care s-au produs de-a lungul timpului, trecerea de la topor, cange şi găleată de pânză, la autospecialele de intervenţie moderne de astăzi şi evoluţia organizatorică de la pojarnici şi poliţia focului, la secţie, companie, mai apoi la Grup de pompieri şi ulterior la Inspectorat Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă.

Aceleaşi au rămas doar curajul, dăruirea, abnegaţia şi spiritul de sacrificiu ale purtătorilor de petliţe vişinii, care au răspuns de fiecare dată cu promptitudine la solicitările cetăţenilor.

Rezultatele cercetărilor efectuate de Gh. Diaconu şi M. D. Matei (1956) au arătat că locuinţele din lemn de la Suceava nu au sfârşit de bătrâneţe, ci au căzut victima celor trei războaie din anii 1476, 1485 şi 1497 care au ars târgul. Din datele istorice rezultă că nu mai puţin de 90 % din totalul clădirilor au fost distruse de cele trei incendii din vremea lui Ştefan cel Mare.

Locuinţele din târgul Sucevei construite la începutul secolului al XV – lea au fost distruse de puternicul incendiu din anul 1476 când oraşul este incendiat de oastea turcească, condusă de sultanul Mohamed al II-lea.

Locuinţele refăcute după acest incendiu au rezistat până în 1485, când au fost mistuite din nou de oştile turceşti, venite să ocupe Cetatea de Scaun. Flăcările au distrus oraşul în întregime – „iar dacă Suceava nu voi să se predea, arseră oraşul” (I. Bogdan, 1895).

În toamna anului 1497 Suceava este puternic asediată, de această dată de oştile polone, conduse de regele Ioan Albert, care incendiază Cetatea de Scaun.

Urmele incendiilor apar foarte vizibil în cursul cercetărilor arheologice, întreprinse atât la complexele aulice, precum Curtea Domnească, dar şi în cazurile unor locuinţe de orăşeni.

Pe teritoriul actualului judeţ Suceava au existat unele preocupări în ceea ce priveşte prevenirea şi stingerea incendiilor. Populaţia a fost confruntată frecvent cu flăcările pustiitoare, care uneori au luat proporţii uriaşe. În evul mediu propagarea cu uşurinţă a incendiilor a fost favorizată de utilizarea materialele de construcţie tradiţionale – lemnul, papura sau paiele, pe de o parte, şi de modul haotic în care s-au dezvoltat localităţile judeţului în primele secole de existenţă, pe de altă parte.

Aglomerarea unui număr de locuinţe şi prăvălii într-un spaţiu redus, din preajma Curţii Domneşti şi a bisericii Sf. Dumitru, punea nu numai problema aducţiunii de apă pentru consum, ci şi aceea a prevenirii incendiilor sau când asediile erau de durată.

Menţiunile documentare referitoare la sursele şi modul de alimentare cu apă a Curţii Domneşti indică existenţa încă din sec al XV-lea a unor fântâni, în sensul rezervoarelor de apă „în folos obştesc” pentru care se eliberează „regulament de folosinţă”, sunt reparate şi se numeşte paznic pentru a le supraveghea (V.Gh. Miron şi colab., op.cit, pag 141). Descoperirile arheologice au scos la iveală, într-o secţiune situată în apropierea Bisericii Domniţelor şi care urmează traseul str. Ana Ipătescu, fragmente din două conducte de olane arse la roşu, protejate de un zid de piatră, construit în formă de triunghi şi care, probabil alimentau Curtea Domnească. În apropiere s-a descoperit şi un fragment de 1,60 m dintr-o conductă, îngrijit lucrată şi orientată V-E, în direcţia de curgere a apei, spre palatul domnesc. Conducta era formată din tuburi de ceramică de 0,40-0,45 m lungime şi cu diametrul de 0,08-0,12 m.

Pentru o lungă perioadă de timp (1775-1856) se întâlneşte la Suceava impactul vechiului model oriental cu cel nou occidental, care se impunea prin forţa noilor realităţi sociale şi administrative impuse de Curtea de la Viena (E. I. Emandi, 1996).

Curtea de la Viena a emis în 1759 un regulament pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, regulament care a fost apoi difuzat în toate provinciile imperiului. Acest regulament cadru, în 110 puncte, a fost preluat ca model, adaptat şi pus în practică după posibilităţile locale. În esenţă, prevederile acestui regulament, care viza participarea la acţiunile de stingere a incendiilor a locuitorilor din fiecare localitate, subliniau rolul deosebit al meseriaşilor, care trebuiau să se implice cu uneltele lor, având atribuţii specifice pe timpul intervenţiilor în funcţie de profesie.

Astfel, lăcătuşii şi fierarii trebuiau să asigure mânuirea pompelor, căruţaşii şi vizitii trebuiau să transporte apa, lucrători diverselor altor bresle (tăbăcari, curelari, cizmari, pantofari…) asigurau lanţul viu pentru găleţile cu apă, muncitorii din construcţii participau la demolările destinate limitării propagării focului, iar hornarii şi învelitorii de case, lucrau pentru salvarea persoanelor şi bunurilor din clădirile incendiate. La locul incendiului erau mobilizate şi persoane specializate medical (doctorii şi bărbierii) dar şi preoţii şi judecătorii.

Cu începere din 1786, în Bucovina s-au adoptat şi primele măsuri de stat privitoare la paza contra incendiilor la oraşe şi sate. Regulamentul focului, elaborat şi pus în aplicare prin patentul imperial din 28 Iulie 1786, preciza în detaliu măsurile ce puteau şi trebuiau luate pentru prevenirea şi lichidarea incendiilor (M. Iacobescu, 1993).

În 1788, împăratul Iosif al II-lea promulga un regulament, destinat aşezărilor rurale, măsurile prevăzute în cele 56 puncte urmărind: prevenirea izbucnirii focului; observarea lui neîntârziată; stingerea sa cât mai grabnică; preîntâmpinarea unor urmări nefaste, posibile după stingerea focului.

Participarea tuturor locuitorilor, obligaţi fiind să aibă la îndemână instrumentele necesare pentru protecţia împotriva incendiilor, era una din formele de activitate în acest sens. În fruntea locuitorilor se aflau meseriaşii, care trebuiau să intervină la incendii, cu uneltele specifice meseriei lor. Prima pompă „de incendiu” a fost aprobată pentru oraşul Suceava în 1794, printr-un „decret guvernamental”, ea fiind adusă de la Lemberg. Curând acesata s-a dovedit insuficientă, pentru că multe din construcţii erau cu două etaje, ceea ce a determinat autorităţile locale să comande o altă pompă, tot de la Lemberg, ce avea o capacitate de „10 găleţi la 2-3 minut” reuşind să arunce jetul de apă la 16-17 stânjeni înălţime. Pompa a fost montată pe o căruţă.

După 1800, pentru protecţia bunurilor şi gospodăriilor împotriva focului s-a introdus şi generalizat, în fiecare localitate, serviciul pentru stingerea incendiilor. La Suceava, de pildă, acest serviciu îl îndeplineau patru paznici de noapte care aveau la dispoziţie o magazie cu două pompe mecanice pentru stingerea focului, două vehicule-cisternă, pompe manuale, găleţi, topoare, scări, lăzi cu nisip…

Numeroasele incendii de pe urma cărora a avut de suferit Suceava impuneau luarea unor măsuri de către primăria oraşului. Aşa a fost incendiul din 1806 de la Sf. Dumitru, după care s-a hotărât ca Turnul Lăpuşneanu „să fie folosit ca Foişor de foc”.

În 1811 este construită partea sa superioară de unde se făcea „supravegherea şi paza oraşului”. Turnul – cea mai înaltă clădire din oraş, a servit până în 1910 drept punct de observare, la baza lui existând sacale cu apă tractate de cai.

În acelaşi context, în 1814, autorităţile aprobă construirea unei remize pentru pompieri.

Cadrul instituţional pentru paza contra incendiilor presupunea înfiinţarea străjilor de noapte şi sisteme de alarmare a populaţiei în caz de incendiu. În acelaşi scop, în 1828 s-a înfiinţat „instituţia Asiguraţiei de Foc”, iar din 1835 – „poliţia focului”. Poliţia focului controla străjile de noapte, sistemele de alarmare în caz de incendiu şi amenda pe cei care se făceau vinovaţi de neglijenţe care pricinuiau incendii.

Potrivit Regulamentului instituit în anul 1838 (care se ghida după regulamentul cadru al Curţii de la Viena din 1759), administraţia locală a Sucevei avea la dispoziţie o magazie cu „rechizite pentru stingerea incendiului” în care erau depozitate: două pompe de incendiu, două vehicule-cisternă, 30 de găleţi, două pompe de mână, șapte topoare, două scări de incendiu şi lăzi cu nisip. Pentru prevenirea („descoperirea grabnică a incendiului”) existau patru paznici de noapte. „Aceştia – aşa cum stipulează regulamentul – sună orele, la un instrument de suflat, vara de la orele zece seara până la două dimineaţa, iar iarna de la orele nouă seara până la patru dimineaţa şi este datoria lor, în acest timp, să patruleze neîncetat pe uliţele din interiorul oraşului şi, prin urmare, să menţină nu numai siguranţa proprietăţii private, ci, în principal, să urmărească orice apariţie a incendiului, să-l urmărească cu băgare de seamă şi să facă înştiinţare urgentă prin alarmă”. Paznicii trebuiau să dea „semnalul de incendiu prin clopotul pompierilor sau al poliţiei”, dar şi prin „bătăi în uşile şi ferestrele” locuitorilor.

Regulamentul mai stipula ca „fiecare proprietar de casă să fie instruit ca în cazul întâmplării unui incendiu să-şi lumineze casa noaptea cu un felinar”, iar „fiecare posesor de fântână să lase nestânjenită folosirea liberă” a acesteia.

Se prevedea „ca transportul pe stradă, de la fântâna publică a Şipotului, să fie luminat în întunericul nopţii”, subliniindu-se totodată necesitatea ridicării „de stâlpi, la distanţe potrivite, pe care vor fi aşezate felinare aprinse”. Fântâna de la Şipot, sau, aşa cum i se mai spunea, Fântâna Mitropoliei, era sursa principală de apă a oraşului, întrucât, din toate fântânile existente, avea cel mai mare debit de apă. Se consemnează faptul că, în anul 1834, antreprenorul Hermann, cu aprobarea Comisariatului şoselelor din Cernăuţi, „a executat reparaţii la Şipot, astupând în acelaşi timp văgăuna peste care trecea un pod”. Prin acest regulament, din anul 1838 s-a stabilit că strada pe care se afla fântâna Şipotului „va trebui să fie sistematizată pe costul casieriei oraşului, iar felinarele se vor păstra în arestul poliţiei, puse în sarcina de serviciu a slujbaşului de cancelarie Dolinger, cu scopul ca numărul stabilit de felinare să fie permanent asigurat cu lumânările necesare”.

La primirea ştirii de incendiu caporalul de poliţie (corpul de poliţie local funcţiona în incinta şi în subordinea primăriei) avea îndatorirea „să transporte la faţa locului rechizitele de incendiu orăşeneşti”.

Adunaţi în camera de gardă, poliţiştilor li se stabileau sarcini precise: „trei, pe deplin înarmaţi, să ocupe atât paza la arest, cât şi la casierie şi cancelarie”, „restul însă, tot la fel înarmaţi, vor merge la locul incendiului pentru întrebuinţări ulterioare”, unde trebuiau „să rămână să se pună la dispoziţia primarului sau şefului biroului care se ocupă de conducerea mijloacelor de salvare”.

Prin articolul 11 din regulament, primarul avea ca misiune convocarea „domnului inginer ţinutal cezaro-crăiesc”, împreună cu care urma să se ocupe apoi de „conducerea superioară a tuturor măsurilor ce vor fi socotite necesare”.

Aşadar toţi locuitorii urbei, de la primar la fiecare gospodar proprietar de fântână sau de căruţă, trebuiau să fie permanent pregătiţi pentru a interveni în caz de incendiu.

Cele mai puternice incendii care au izbucnit în oraşul Suceava în epoca modernă sunt cele din anii 1840, 1848, 1852 şi 1854.

Necesităţile edilitare şi ritmul constructiv intens, după criza de locuinţe din prima jumătate a secolului al XIX-lea, a impus autorităţilor austriece, în 1874, să elaboreze un regulament de sistematizare al oraşelor. Printre prevederile acestui regulament se regăsesc şi precizări în legătură cu prevenirea incendiilor. Consiliul comunal trebuia să aibă în vedere „nestânjenirea circulaţiei publice”, siguranţa clădirilor învecinate în caz de incendiu şi respectarea măsurilor sanitare. În poduri era obligatorie construirea de nişe pentru ‚luminatoare”; coşurile clădirilor trebuiau executate numai din cărămidă, cu pereţi de cel puţin 15 cm grosime şi să nu depăşească acoperişul decât cu 50 de cm şi erau interzise cu desăvârşire hornurile din lemn. La Suceava această dispoziţie s-a aplicat încă din 1854, atunci când o treime din oraş (zona centrală) a luat foc din cauza hornurilor colective din lemn (numite ursoaice) din cartierul evreiesc.

Pentru a preveni pe viitor incendiile, autorităţile locale au interzis, militarilor în primul rând, „fumatul pe străzi”, i-au obligat pe locuitori să construiască case din piatră şi cărămidă, să folosească corect portiţele la sobe şi să cureţe periodic hornurile locuinţelor. S-a înfiinţat şi o societate de pompieri voluntari. Primele propuneri de reorganizare şi îmbunătăţire a acestui serviciu pus în subordinea primăriei s-au făcut în iulie 1922. În 1925 s-au fixat hidranţi de apeduct în oraş, acesta fiind împărţit în şase departamente (Cut, Areni, Harbăria, Iţcanii Nechi, Mirăuţi, Suceava). Cei 14 pompieri angajaţi ai primăriei primeau echipament şi mijloace necesare serviciului. Ei aveau şi atribuţii legate de serviciile de salubritate, încasarea taxelor de cărăuşi şi cea de gardieni publici. Sediul pompierilor era în cel al primăriei, unde se afla şi turnul de pază (azi clădirea Instituţiei Prefectului). Cu toate măsurile luate de autorităţi, numai în perioada 1928-1931 au avut loc în Suceava 18 incendii dintre care cel izbucnit la Moara „Unirea” (1932) a provocat pagube în valoare de 500.000 lei. Majoritatea incendiilor erau cauzate de coşurile necurăţate sau defecte.

Bugetul general al primăriei pe anul 1939-1940 consemnează pentru pompieri o subvenţie de 50% din cheltuieli (societăţile de asigurări achitau primăriei o taxă de 1% din cota de asigurare, pentru serviciul de pompieri). Pompierii erau recrutaţi din rândul foştilor militari.

Regulamentul din anul 1838 făcea precizarea că „oraşul Suceava suferă de lipsă de apă, deoarece nu există sau sunt foarte puţine fântâni, iar apa este transportată în case prin proprii cărăuşi de apă (sacagii) existenţi”. Pentru primul sacagiu sosit la locul incendiului primăria acorda un premiu de un florin.

Sacagii umblau zilnic pe străzi cu sacalele lor, „unele mai mari, altele mai mici, fiecare pe măsura pungii şi calului stăpânului său”, în fapt nişte butoaie, aşezate pe două roţi şi trase de un cal, de care atârnau doniţele de lemn agăţate într-un cârlig. Printr-un articol al regulamentului era stabilită o listă cu locuitorii din diverse puncte ale oraşului care erau desemnaţi să vină, „cu cănile umplute”, pentru asigurarea acestei prime rezerve de apă. Obligaţiile locuitorilor în caz de incendiu erau marcate „printr-o tablă prinsă de casă”, care indica „clar şi vizibil, o cană, un topor, după cum aceşti locuitori ai casei au să apară cu căni, topoare”, lucru care era urmărit „prin supraveghere poliţienească”. Totodată erau stabiliţi căruţaşii care trebuiau să vină „în cazul unui pericol, cu caii înhămaţi, la locul incendiului şi să stea pentru a fi întrebuinţaţi după cerinţe”.

Sacagii erau cei care, la apariţia pericolului de incendiu, trebuiau „să vină imediat, călărind într-acolo cu butoaiele pline”. Ei aveau obligaţia „din primăvară până în toamnă, în fiecare seară, să ducă butoaiele umplute în curtea primăriei… pentru ca să fie adunată o suficientă rezervă de apă pentru prima lovitură”.

În teritoriul judeţului aparţinând Moldovei, în a două jumătate a secolului al XVIII-lea prevenirea, dotarea şi intervenţia la incendii era deosebit de precară. Pe acest fond, în anul 1787, la Fălticeni izbucneşte un mare incendiu care a cuprins aproape întregul târg. De fapt oraşul a fost cuprins deseori de flăcări devastatoare din cauza materialelor uşor inflamabile din care erau făcute casele şi dependinţele lor şi a lipsei mijloacelor de stingere a focului.

Organizarea în acest teritoriu a structurilor cu atribuţii la foc a fost întârziată din cauza inexistenţa unor administraţii comunale care să poată constitui un buget bazat pe dări puse asupra orăşenilor, în special asupra negustorilor. Dar Folticenii fiind un oraş întemeiat pe moşiile unor proprietari[…] era o chestiune delicată care nu putea să fie rezolvată cu înlesnire, fără a jigni drepturile proprietăţii. De aceea „Departamentul trebilor din lăuntru” nu putea să deie soluţiuni la solicitările târgoveţilor […]. Acest departament a primit un raport, la 30 Mai 1842, semnat printre alţii de către Comisul Matei Gane ”îndeplinătorul îndatoririlor de dregător”, alături de un proiect de buget care urca la suma de 32 260 lei cheltuieli pentru diferite servicii, sumă ce urma a se încasa din veniturile de pe rachiu, vin, păcură, lumânări, din venitul iarmarocului şi din zeciuiala dajnicilor.

Pe baza acestui raport, departamentul dispune, în anul 1843, să ia fiinţă Eforia Folticenilor (primul organ de conducere colectivă). Evreii se opun, protestând înfiinţării acesteia deoarece ei cheltuiseră sume consistente pentru cumpărare de tulumbe, sacale, căzi pentru ape şi căngi (V. Nistoreasa, 2007).

În anul 1874, odată cu adoptarea “Legii puterii armate”, în organizarea pompierilor intervin modificări de substanţă. Prin conţinutul art. 37 se stabilea că, “Pompierii oraşelor Bucureşti şi Iaşi, precum şi reşedinţelor de judeţe sunt organizaţi şi formaţi ca trupe de artilerie, constituind artileria armatei teritoriale. Ei depind direct de Ministerul de Război”. Corespunzător noii forme de organizare, unităţile de pompieri primesc şi noi denumiri: divizioane, baterii, semibaterii şi secţiuni. Pentru unităţile de pompieri începea o perioadă mai dificilă, perioada materialului de artilerie, instrucţia specifică, aducerea la comandă a unor ofiţeri din artilerie şi geniu, munca de pompieri trecându-se pe planul al II-lea.

După încheierea primului război mondial şi înfăptuirea statului naţional unitar la 1 Decembrie 1918, printre alte procese reformatoare în domeniile politic, economic administrativ şi social, restructurarea şi modernizarea instituţiei pompierilor militari devenise o necesitate obiectivă. Instituţia trebuia restructurată şi constituită într-un corp de sine stătător, cu atribuţii speciale, corespunzătoare contextului economic şi social nou creat.

Începând cu anul 1924, Inspectoratul de armă nou creat în cadrul Inspectoratului General al Artileriei şi-a concentrat eforturile în direcţia înfiinţării de noi unităţi în oraşele în care serviciile de pompieri civili fie că erau deficitare sub aspect organizatoric, fie că lipseau.

Astfel, printre unităţile nou înfiinţate se numără şi secţia Fălticeni, al cărei „certificat de naştere” a fost semnat la data de 10 Iunie 1924.

În noile condiţii istorico-sociale apărute, devenise necesar unui nou cadru juridic pentru activitatea pompierilor militari şi civili din întreaga ţară şi, lucru deosebit de important, instituia o coordonare unică la nivel naţional a activităţii de prevenire şi combatere a incendiilor şi a altor calamităţi.

Prin legea apărută la 23 Martie 1936, se unificau şi se sistematizau cele patru sisteme de organizare a pompierilor, existente la acea dată: pompierii militari, existenţi în 48 de oraşe din vechiul regat şi Basarabia, pompierii profesionişti din șapte oraşe din Transilvania, Banat şi Bucovina, pompierii comunali din 5 oraşe ale vechiului regat şi pompierii voluntari, în câteva oraşe din Ardeal şi Bucovina şi în numeroase comune din Transilvania şi Banat.

În urma reformei administrative de la 13 August 1938, prin care din punct de vedere administrativ teritorial se înfiinţau zece „ţinuturi” ce grupau câteva judeţe fiecare, Corpul Pompierilor s-a reorganizat în 10 „Grupuri ţinutale”, printre care se numără şi Grupul Suceava, cu sediul la Cernăuţi.

În anul imediat următor, la 1 Aprilie 1939, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 22207, au fost înfiinţate Secţia de Pompieri Suceava şi Compania de Pompieri Cernăuţi.

Încadrarea cu personal a acestor unităţi era asigurată astfel:

Secţia de Pompieri Suceava: un plutonier major comandant, un subofiţer instructor şi 18 trupă.

Compania de Pompieri Cernăuţi: un ofiţer comandant, doi subofiţeri şi 50 trupă.

Primii comandanţi ai acestor unităţi au fost numiţi plt. maj. Petre Dănilă la Suceava, respectiv cpt. Virgil Popescu la Cernăuţi.

Din structura Grupului 7 Suceava mai făceau parte: Secţia Câmpulung Moldovenesc (1 Mai 1938), Secţia Dorohoi (1 Noiembrie 1938), Secţia Storojineţ (1 Aprilie 1937) şi Secţia Hotin (1 Iulie 1932).

În anul 1940, au fost înfiinţate trei subunităţi noi: Secţia Rădăuţi, Secţia Siret şi Secţia Vatra Dornei, având asigurată următoarea încadrare cu personal:

Secţia de Pompieri Rădăuţi: un ofiţer comandant, un subofiţer instructor şi 18 trupă.

Secţia de Pompieri Siret: un subofiţer comandant şi 16 trupă.

Secţia de Pompieri Vatra Dornei: un subofiţer comandant şi 13 trupă.

Evoluţia tuturor acestor unităţi a fost brutal curmată prin declanşarea celui de-al doilea război mondial. Lăsată fără sprijin de către aliaţii tradiţionali, România acceptă ultimatumul prin care Basarabia şi Bucovina erau rupte din trupul ţării şi alipite la URSS.

La 3 Iulie 1940, Grupul 7 Suceava a fost desfiinţat, unităţile sale trecând la Grupul 6 Prut cu sediul la Iaşi, iar unităţile din nordul Bucovinei au fost evacuate în ţară, înfiinţându-se noi secţii: Secţia Vălenii de Munte din Secţia Hotin, Secţia Târgu Neamţ din Secţia Storojineţ şi Secţia Urziceni din Compania Cernăuţi.

Pe perioada desfăşurării celei dea doua conflagraţii mondiale, regăsim unităţile de pompieri militari din Bucovina reorganizate în Grupul 9 Pompieri Cernăuţi, unitate comandată de mr. Ştefan Valahe (3 Iulie 1941), lt. Constantin Popescu (31 Octombrie 1942) şi cpt. Dumitru Podeanu (2 Septembrie 1943).

În data de 04.04.1944, evenimentele politico-militare au impus o nouă desfiinţare a unităţii, subunităţile de pompieri militari din Bucovina fiind retrase pe teritoriul actual al României, în cadrul Grupului 4 Iaşi, parte din ele fiind desfiinţate.

Anul 1945 a adus o modificare substanţială în istoria trupelor de pompieri. Instrucţiunile nr. 51666, elaborate de Marele Stat Major Român la 5 mai 1945, prevedeau că “pompierii militari vor trece cu organizarea actuală la Ministerul Afacerilor Interne. Se mai prevedea că MAI va prelua „dotarea, întrebuinţarea şi instrucţia acestui personal”, iar cadrele vor fi asigurate de către Ministerul de Război, din cadrele active, pe bază de consimţământ. Instrucţiunile respective au primit consacrarea juridică prin Decretul Lege nr. 2530 din 1 August 1945, dată la care Corpul Pompierilor a trecut în subordonarea MAI.

Între anii 1949-1952, subunităţile de pompieri militari de pe raza actualului judeţ Suceava au fost subordonate Grupului Zonal de Pompieri Bacău.

Odată cu noua împărţire administrativ-teritorială a ţării, în luna noiembrie 1952 ia fiinţă Serviciul Regional de Pompieri Suceava, având în compunere următoarele subunităţi PCI: Suceava, Botoşani, Dorohoi, Rădăuţi, Fălticeni, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc şi Vatra Dornei.

Înfiinţarea Grupului Judeţean de Pompieri Suceava a avut loc ca urmare a organizării administrativ-teritoriale a ţării pe judeţe, prin desfiinţarea regiunilor, în anul 1968. Personalul militar care încadra statul de organizare al noii unităţi provenea din fostele grupuri regionale. La comanda unităţii a fost numit mr. (col.) Mihai Ciobanu, care a deţinut această funcţie până în 1969.

După anul 1989, întregul efort al unităţii a fost înscris în ansamblul general al transformărilor economico-sociale din societate.

Odată cu înfiinţarea unor noi compartimente şi întărirea altora, unitatea a dobândit o structură modernă şi viabilă, capabilă să conducă la îndeplinirea cu succes a misiunilor ordonate

Pentru optimizarea intervenţiei în zona de competenţă, în anul 1995 au luat fiinţă Compania de pompieri Siret şi Pichetul Gura Humorului.

Ca urmare a prevederilor Legii nr. 121 din 16 Octombrie 1996, în anul 1998, Grupul de Pompieri “Bucovina” al judeţului Suceava, primeşte un nou stat de organizare, ce include trei detaşamente (Suceava, Câmpulung Moldovenesc şi Rădăuţi), două staţii (Fălticeni şi Vatra Dornei) şi două gărzi de intervenţie ale detaşamentelor Câmpulung Moldovenesc şi Rădăuţi, dislocate în oraşele Gura Humorului, respectiv Siret.

Ca o încununare a întregii activităţi depuse, la 26 Iulie 1997, Grupul de Pompieri „Bucovina” al judeţului Suceava, a primit Drapelul de Luptă, simbol al onoarei militare şi al devotamentului de care au dat şi dau dovadă pompierii suceveni.

La 1 mai 1999 se înfiinţează Detaşamentul de Pompieri Fălticeni cu Garda de Pompieri Solca.

Dezvoltarea ulterioară a societăţii româneşti a determinat şi evoluţia din punct de vedere legislativ, organizatoric şi al dotării pompierilor militari şi civili.

În organizarea actuală, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Bucovina” al Judeţului Suceava, înfiinţat la 15 Decembrie 2004 prin unirea Grupului Judeţean de Pompieri şi Inspectoratul de Protecţie Civilă Judeţean, alături de serviciile voluntare şi private desfăşoară activităţi complexe de prevenire a incendiilor şi a situaţiilor de urgenţă, de pregătire a populaţiei şi autorităţilor locale, de intervenţie pentru salvarea persoanelor şi a bunurilor.

Publicitate

Lasă un comentariu

Foloseşte cu încredere: <a href="" title=""></a> <strong></strong> <em></em> <blockquote></blockquote>

Încercăm să avem o politică liberală vizavi de comentarii.
Te rugăm să menții o atmosferă pozitivă și constructivă în mesajele tale sau riști să ai accesul blocat.