Sacrificii

Pe când povesteam unor tineri, care mai au răbdare pentru aşa ceva, despre Bumbeşti-Livezeni şi despre ideea de sacrificiu, pentru a ne fi nouă şi urmaşilor mai bine, am îmbătrânit si m-am trezit speriat în 2010, aprilie.

Deschid repede televizorul ca să alung neliniştea şi… în color şi pe câteva canale aud iarăşi: sacrificiul. Mai am putin şi voi trece peste ultimii ani dar, îl văd pe fiul meu la 19 ani căruia, i se pune in braţe şi în viaţă, ideea că şi el va trebui să se sacrifice.

Culmea este că politicienii s-au săturat să mai strângă cureaua şi se stropșesc la popor că mai vrea medicamente, mâncare şi că ar trebui să se mai şi zbată, că aşa-i capitalismul. Oricum, unii nu mai au puterea de a se zbate decât, aceea a peştelui pe uscat… după care lacrimi de crocodil şi pseudo-analize.

Ne trezim, iarăşi, în postura unui popor care nu înţelege şi e mereu plângăcios, e flămând dar nu înţelege că-i sătul, o duce bine dar e chior că nu vede.

M-am gandit de multe ori la un vecin de-al meu care vânduse vaca. Soția era în spital şi el avea o sticlă de şampanie cu care se plimba prin centrul satului, în timp ce copii rămăseră fără lapte, iar el cânta să-mi iau cai şi hamuri bune, să mă duc cu mândra-n lume.

Asta era şi îndemnul unui moderator de București care sfătuia pe cei ce au părinţi bolnavi să se duca în lume dupa bani.

Merci, la fel!