Iisus al meu

Înainte de a pătrunde electricitatea în satul meu natal, singura noapte din an în care pe toate uliţele erau luminate, era noaptea de Înviere.

Atunci, întunericul beznă era învins de lumini care se mişcau în sunetul clopotului dar, mai ales, însoţite de o cântare din care îmi aduc aminte primele versuri:

Iisus al meu prieten drag
Din anii tinereţii
Cu tine eu călătoresc
Pân’ la sfârşitul vieţii.

Era o cântare care însemnă, în acelaşi timp, şi jurământ şi bucurie a unor oameni, care au trăit şi au plecat să se întâlnească cu prietenul lor drag, Mântuitorul.

Astăzi, în 2010, sărbătoarea Învierii este unită cu nelegiuirea, priorităţile sunt răsturnate, în loc de cum sărbătorim sufleteşte, lumea te întreabă unde sărbătoreşti Paştele iar copiii (slava Domnului că nu şi în Bucovina) sunt asaltaţi cu poveşti despre un iepuraş, în timp ce cluburile şi discotecile deschid gura largă chiar şi în Săptămâna Patimilor.

În noaptea de joi spre vineri Mântuitorul şi-a înştiinţat ucenicii că toţi Îl vor părăsi. Petru a spus că nici moartea nu-l va speria şi că nu-l va părăsi pe Hristos. Ce s-a întâmplat se ştie, nici nu a cântat cocoşul şi Petru s-a lepădat de trei ori.

Într-un fel, o parte a creştinilor de azi parcurg acelaşi drum al lepădării de Iisus chiar din noaptea de Înviere când, de la sublimul moment din Biserică, se duc glonţ la beţie şi dezmăţ. Asta, după ce au cântat Hristos a înviat!.

În noaptea lepădarii lui Petru, Iisus n-a scos o vorbă, doar l-a privit pe acesta în ochi. Petru a plâns cu amar. Şi astăzi Domnul priveşte, diferenţa este că tot mai puţini oameni se căiesc sau plâng cu amar.

Şi totuşi Mântuitorul, în culmea suferinţelor, a privit, de la înălţimea crucii, peste toată lumea spunând: Tata iartă-i că nu ştiu ce fac!.

Hristos a înviat!