Orașul SUCEAVA

Implică-te!

Implică-te! Suceava în imagini

Lecția de istorie

Data publicării
Autor
Alexandru Ifrim

Nu sunt un tip ranchiunos. Nici măcar răutăcios gratuit, fiind convins că lucrurile ar trebui să aibă o finalitate pozitivă.

Acest preambul oarecum personal nu face decât să prefigureze prezentarea, la fel de personală, a unei stări de fapt, cu scopul clar de a încerca să reaprind o scânteie de conştiinţă acolo unde se mai poate. Şi asta mai ales pentru binele comun, al nostru şi al copiilor noştri.

În 1989 am făcut o revoluţie. Unii, de bună credinţă, s-au jertfit. Alţii, mai abili, au folosit-o pentru ei, fără să zică „mersi”, ţinând seama doar de interesul lor. S-a creat astfel o mafie întreagă, organizată sau nu, descoperită dar nepedepsită de societate, ori ascunsă dar bănuită. Braţul legii e prea scurt şi inert, interese sunt peste tot. Valorile nu mai sunt aceleaşi, sistemele corupte, contaminate, putrede.

Am să mă opresc puţin la educaţie şi învăţământ, nu neapărat la înţelesul de bază al acestora. Apelând la istorie şi la întâmplări prezente.

Folosind propriile amintiri, pot spune că „înainte”, ca să treci clasa, trebuia să ştii manualul şi o culegere pe de rost, iar exigenţele mai mari acolo unde existau pretenţii obiective. Existau şi „daruri” ca să treci clasa, pentru că era aproape imposibil să nu fie sincope. Dar era cert că dacă nu înveţi „pe bune”, nici vorbă să iei examene, bac, să intri la o facultate. Se dădeau mici atenţii şi pe vremea aceea, acestea nu fac rău şi pot fi luate drept o recunoaştere a meritului profesorului, suplimentar. Dar n-am auzit să se dea meditaţii fără ca elevul să o ceară sau să aibă reală nevoie de o pregătire suplimentară, specială, pentru cariera viitoare. Nu am auzit de profesori rău-voitori (atunci), care să pună intenţionat note rele doar pentru a avea acoperire ca elevul să vină la meditaţie de ochii lumii. Aceasta e o formă de furt, zic eu.

Ştiu că acum asta e un sport naţional şi o practică frecventă (intraţi pe forumuri şi vă veţi convinge). Mai ştiu că sunt părinţi care plătesc promovarea odraslelor, an de an, apoi facultatea… Aceştia, la rândul lor, devin şomeri de lux sau importanţi funcţionăraşi fără să-şi bată prea mult capul (poate pentru că nu-l au?). Îi văd zi de zi şi sunt convins că se vor opri aici cu citirea acestui articol. Mai ştiu că sunt profesori care întind mâna, o formă de cerşetorie şi asta. Demonstrează limitele profesionale ale celui ce-o face. Şi neputinţa. Micimea şi frica celui care dă. Sunt lucruri ce nu pot fi date pe faţă, ar avea urmări grave.

Dar ştiţi proverbul cu cine se aseamănă…

Să vă spun o poveste ce are un început şi un sfârşit care se confundă. Un copil începe de la grădiniţă (unde dă bani să intre la o educatoare bună), ajunge la şcoală (unde dă bani să intre la o învăţătoare bună), apoi la gimnaziu (unde dă bani pentru note bune ce contează enorm). Intră la liceu (unde scoate iar bani pentru note şi meditaţii, doar şi astea contează), urmând o taxă pentru facultate, anuală, plus altă plată, anuală, pentru terminarea acesteia, doar şi ăia-s oameni. Rezumând, după ce 22-23 de ani, omul a cotizat, ce să facă acum? Nimeni nu-l angajează, pentru că nu se pricepe la nimic, nu are răspundere sau nu o simte, nici respect pentru muncă. Restul, altele, le citiţi voi printre rânduri, le ştiţi şi voi… Soluţia este angajarea la stat, eventual în învăţământ (asta ca să închid povestea, dar locuri sunt destule). Dă şpăguţa de rigoare, ajunge profesoraş, îşi descoperă brusc exigenţe şi veleităţi nebănuite până atunci. Devine intolerant, pedagog, o mască pentru maşina de făcut bani care a devenit. Trec prin mâna lui elevi, oameni, la fel ca şi el. Care vor plăti preţul pe care l-a plătit şi el… Va oferi aceeaşi educaţie propriilor odrasle, ca şi elevilor. Adică nimic, un mare nimic. Aşa se irosesc iluştrii necunoscuţi de care ne împiedicăm la tot pasul.

Am ales povestea asta întâmplător, poate doar pentru faptul că învăţământul şi educaţia au ramificaţii în tot sistemul. Ea se repetă însă peste tot, cu alte date. Comune rămân incompetenţa, nesimţirea, lipsa ambiţiei şi nerecunoaşterea propriilor limite, asta ca să fiu blând. Cu acestea rămânem tributari trecutului.

Există soluţii. Din păcate ţin de adevăr, de valoare, de schimbare, de educaţie, de cultură, de conştiinţă, de alegerea justă a modelelor. E un proces lung, va durea mai rău ca naşterea, va supăra multă lume şi va răsturna obiceiuri ce par de neclintit.

Când începem?

Opiniile exprimate în acest articol nu reprezintă neapărat poziția Orașul SUCEAVA.
Echipa noastră nu își asumă responsabilitatea, explicită sau implicită, asupra eventualelor prejudicii.

Publicitate

Lasă un comentariu

Foloseşte cu încredere: <a href="" title=""></a> <strong></strong> <em></em> <blockquote></blockquote>

Încercăm să avem o politică liberală vizavi de comentarii.
Te rugăm să menții o atmosferă pozitivă și constructivă în mesajele tale sau riști să ai accesul blocat.