Toamna la Rădăuți

În nicio parte a județului Suceava toamna nu e mai frumoasă ca la Rădăuți. În ultimii ani nu am ezitat a-mi rezerva câte o duminică de octombrie târziu pentru o plimbare tihnită pe străzile orașului în care urmele vechii Moldove se împletesc armonios cu cele ale provincialismului imperial și ale unei foste capitale de județ românesc interbelic.

Am venit cu microbuzul. Am coborât la autogară. Aceasta se află lângă gară și lângă cimitir. Cimitirele sunt parte componentă a istoriei așezărilor și le vizitez oricând am ocazia. În Rădăuți, cimitirul este mai special decât oriunde. Prin el trece calea ferată. Așa au hotărât slujbașii imperiali acum mai bine de un secol. Aici își dorm somnul de veci reprezentanți ai multor etnii și ai câtorva culte creștine. Oameni simpli, eroi și victime ale represiunilor. De curând au fost făcute ceva săpături pentru descoperirea unei gropi comune. Sunt îngropați aici și oameni care au marcat istoria României. Am remarcat mormântul celui supranumit Pilotul Unirii.

Pe partea cealaltă a drumului care duce spre Marginea se află grădina zoologică. În parcul de lângă ea, Olărean, actualul primar al urbei, și-a construit o biserică. La grădina zoologică din Rădăuți mai fusesem de două ori. Prima dată prin clasa I. Auzisem că fusese modernizată și doream să văd dacă animalele trăiesc mai bine. La intrare era un aparat de la care puteai cumpăra bilete. Nu mergea. Am plătit 5 lei unui angajat, dar nu mi-a dat niciun bilet. Mi-a spus în mare ce pot vedea și unde și mai ales să nu ratez puii de leu.

Nu sunt de acord cu grădinile zoologice și nici cu reprezentațiile de circ cu animale. Sunt chinuite inutil. Locul lor e în sălbăticie sau în rezervații care le oferă suficient spațiu și condiții normale de trai. La Rădăuți, în urma modernizării, au fost mărite semnificativ spațiile în care sălășluiesc animalele sălbatice periculoase. Sunt așezate pe perechi. Plimbarea pe alei e plăcută, însă animalele sunt triste şi nervoase.

La un moment dat se vede mişcare pe lângă o clădire. Un angajat scoate puii de leu. Erau trei puţin mai mari decât nişte pisici. Pe acolo a apărut şi Olărean, primarul oraşului înainte şi după alegeri, însoţit de ceva angajaţi ai primăriei. Vestea că la Rădăuţi o leoaică a fătat pui a ajuns şi la TVR Iaşi, care a trimis o echipă să facă un material. Şi de aceea era mare agitaţie atunci. Am profitat şi eu de acest lucr şi am mângâiat leuţii.

Nu toate animalele au beneficiat de pe urma modernizării grădinii zoologice şi implicit a măririi spaţiului de captivitate. Un urs a rămas singur şi trist în aceeaşi cuşcă în care l-am văzut prin 2008.

Am plecat de aici pe strada Ştefan cel Mare către centrul oraşului. În Rădăuţi se mai conservă destul de bine elemente arhitecturale din perioada imperiului. Clădirile corespund unui orăşel oarecare şi au maximum trei nivele. O parte au fost renovate cât de cât adecvat, altele au fost transformate şi „modernizate”. Pe această stradă se află Muzeul Etnografic, unde se poate vedea şi ceramica produsă de familia meşterilor olari Colibaba. De data asta nu l-am vizitat.

În afară de cartierele Obor şi Hipodrom bogate în clădiri comuniste urâte, centrul oraşului este dominat de trei astfel de blocuri ceva mai plăcute ochiului. Unii la zic la mişto „zgârie-nori”. Lângă ele, la intersecţia care duce spre Putna, se află sinagoga. Acum modernizată şi transformată în muzeu.

Pe locul fostului târg a fost ridicată catedrala ortodoxă, în perioada României Mari şi amenajat parcul central al oraşului. În urmă cu câţiva ani parcul a fost transformat cu gust într-unul frumos, pentru că îl năpădise paragina şi devenise un fel de groapă de gunoi. Faptul că Olărean a înţeles ceva mai mult decât Flutur şi Lungu din Bucovina sau poate a ştiut să asculte de oameni serioşi, a fost concretizat prin ridicarea statuii lui Iancu Flondor în acest parc.

Printre clădirile cele mai reprezentative ale Rădăuţilor se află primăria şi sediul băncii. Acum aparţine unei bănci private. Clădirea este sora geamănă a celei din Câmpulung Moldovenesc. În faţa băncii se află statuile principalilor domnitori din dinastia Muşatinilor şi a lui Alexandru Ioan Cuza.

Simbolul Rădăuţilor este fără doar şi poate statuia lui Bogdan I, voievodul coborât din Maramureş pentru a nu mai fi vasal regelui ungar. Deşi în Rădăuţi monumentele şi oraşul în general arată bine, acest simbol e într-o stare deplorabilă şi e bătaia de joc a celor care nu au altceva mai bun de făcut decât să picteze, coloreze şi să zgârie monumentul. Între timp au căzut şi literele care alcătuiau numele şi anii de domnie ai voievodului. Acum câteva zile am trecut prin Rădăuţi şi cu oarecare surprindere am observat că statuia a fost reabilitată, însă soclul său a rămas în starea din fotografii.

Peste drumul plin de frunze moarte se află cea mai veche construcţie de piatră din Moldova. Biserica Sf. Nicolae, cunoscută mai mult ca Bogdana. Prima necropolă domnească a vechiului voievodat în care îşi dorm somnul de veci: Bogdan I (1359-1365), Lațcu Voievod (1365-1373), Roman I (1391-1394) și Ștefan I (1394-1399). Unii istorici spun că aici este înmormântat şi Petru I Muşat. Alţii spun că domnul care şi-a mutat reşedinţa voievodală de la Siret la Suceava ar fi îngropat la biserica Sf. Gheorghe Mirăuţi. Acum biserica este muzeu. Slujbă se face foarte rar. Rădăuţii au fost în trecut un puternic centru ecleziastic, care s-a menţinut un timp şi în perioada bucovineană. Primele înfrăţiri raiffeisene din Bucovina s-au făcut pe scheletul unei bănci de cereale deţinute de Dositei Herescu, fost episcop de Rădăuţi în perioada 1750 – 1783.

Pitorescul oraşului este dat şi de calea ferată care-l împarte, exact cum face şi cu cimitirul. Într-un fel, această linie, pe care un ministru al transporturilor de tristă aminitire dorea să o demonteze, este coloana vertebrală a urbei.

Am luat-o pe strada ce duce spre ieşirea către Suceava. Aici găsim liceul cel mai valoros al regiunii de nord a judeţului şi cel mai vechi din oraş. Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi”. Multe personalităţi marcante ale ţării au trecut pe aici în calitate de elevi şi/sau profesori. Am găsit copacii din faţa liceului tăiaţi. Mare păcat, vara umbra lor era foarte plăcută.

Nu am ajuns până la hipodromul pe care au loc şi curse cu prezenţă internaţională, ci m-am oprit la spital. În faţa spitalului din Rădăuţi se află o reprezentare a simbolului medicinei şi farmaciei. Analiza făcută de renumitul combatant ezoteric Lorin Fortuna, născut aici, asupra acestui obiectiv, ne lasă să înţelegem că Rădăuţi a devenit un oraş al şarpelui, pentru că şarpele este unul trufaş, spre deosebire de alte reprezentări similare, unde capul său este plecat.

Îngrozit de această perspectivă m-am ascuns pe străduţele cu case frumoase şi linişte. Am ajuns în cele din urmă la locul unde la Rădăuţi toamna e cel mai frumos anotimp. E un mic părculeţ în zona lacului, în care acum câţiva ani mai erau şi nişte peşti. La o parte a parcului se lucra. Covorul gros de frunze gălbui acoperea aleea. Am poposit puţin pentru odihnă şi meditaţie.

Mai apoi m-am deplasat în susul străzii şi am trecut pe lângă Casa de Cultură şi Colegiul Tehnic Rădăuţi. La bază liceu de fete, dar transformat ulterior de comunişti în liceu industrial. Aici a terminat Matei Vişniec, care a refuzat să dea numele său liceului.

Folosirea a trei-patru culori este o soluţie foarte des utilizată la Rădăuţi pentru a schimba faţa tristelor cutii de chibrite comuniste şi pentru a aduce ceva optimism pe chipurile locuitorilor şi trecătorilor.

La Rădăuţi se fabrică un tip de bere de casă numită Buturugă. E foarte asemănătoare la gust cu cvas-ul care se găseşte în ţările din fosta URSS, inclusiv Republica Moldova şi Ucraina.

Dezavantajul zilelor de octombrie târziu e că sunt nedorit de scurte. Cum apune soarele se lasă răcoarea. Atunci am plecat către Suceava cu trenul. Încă mai circula. În toamna lui 2012 probabil că prin Rădăuţi nu va mai trece niciun tren, deşi sunt promisiuni că în august va fi reluată circulaţia lor după mai bine de 10 luni.