Un altfel de mărţişor

De la un an la altul, apropierea zilei de 1 martie se aseamănă, pentru mulţi sărmani ai României, cu apropierea zilei de Ajun al Crăciunului. Atunci colindatul devine pentru ei ceva asemănător cu găsirea unei oaze cu apă rece într-un pustiu tern şi apăsător. Uşile caselor trebuie să se deschidă, porţile nu mai au voie să fie ferecate iar câinii sunt legaţi şi cuminţiţi.

Fervoarea cumpărăturilor îi face pe marii comercianţi să mulţumească celor care au inventat sărbătoarea cu care ei nu au, nici în clin şi nici în mânecă, pentru că, pe ei îi interesează doar buzunarul sau, mă rog, cardul, contul.

Cu multe zile înainte de Mărţişor, pe străzile oraşelor, apar cam aceiaşi sărmani care transformă sărbătoarea aceasta întruna a aşteptărilor ca şi pe cea a Ajunului. Cu ochii mari, ei încearcă să îmbrace într-o vrajă pe toţi cei care trec prin faţa lor, doar, doar bucheţelul de ghiocei, mărţişorul întins pe bucata de placaj, îi va face să tresară şi se vor opri în faţa lor. Dar, majoritatea oamenilor trec, fie apăsaţi de propriile lor griji şi nevoi, fie sunt în maşini prea luxoase care au în ele oameni, care, n-au mai călcat de mult pe un trotuar cu tarabe. Celor din spatele tarabelor, le dedic primul mărţişor!

Pe sub geamul casei mele trec zilnic oameni îndreptându-se spre piaţă şi aud frânturi de conversaţii sau vorbe rostite la telefon cu voce tare, că, mă gândesc, la ce le mai trebuie telefon că, oricum, cei cu care vorbesc îi aud din orice colţ al oraşului. Ori, poate vorbesc cu cineva din America, ei da, atunci da, e nevoie de telefon. O vecină care are acelaşi drum, singură, alcoolica inofensivă, trăieşte din ajutorul de la cantina săracilor şi doar cu câini şi pisicile mai vorbeşte, oamenii nu mai intră în lumea ei. Astăzi, mergând alene şi fără nici rost, a rărit paşii şi, cu o voce tulburătoare, amplificată distorsionat de ecoul dintre blocuri, recita din Mihai Eminescu poezia Fiind băiet păduri cutreieram. Şi, ca şi cum ar fi vrut ca aceasta stare să nu se termine, rostea cuvintele rar şi despărtindu-le în silabe, spunând şoptit încetişooor, de la versul s-aud cum apa sună-ncetişor. Ei îi dedic al doilea mărţişor!

O profesoară care a terminat facultatea la Iaşi cu nota zece, rămasă singura cu un copil, a cerut permisiunea să vândă mărţişoare făcute de mâna ei, în altă şcoală, nu acolo unde preda ea. În holul şcolii dintr-un sat, elevii treceau şi râdeau şi unii întrebau cât costă. Asta costă un leu, pe astea le dau două, la un leu…. Ei îi dedic cel de-al treilea mărţişor!

În rest, vă spun doar atât: bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, zic iarăşi, bucuraţi-vă!