Siret – a doua capitală a Moldovei

Acesta este un text din vara lui 2008. Unele lucruri s-au schimbat de atunci. Puţine. Ce era perimat am eliminat. Am adăugat ce am considerat necesar.

De data asta am ales pentru preumblare, studiu şi descoperire, Siretul. Ţintă la care nu am ajuns în urmă cu câteva săptămâni, când destinul, comparabil cu cel al tânărului Werther, mi-a fost potrivnic. De data asta, nici dracii lui Voor, nici zeii vikingilor de asfalt şi nici însuşi dumnezeu Titan nu au mai reuşit să mă oprească, deşi semne au fost că ar fi vrut. Călătoria spre a doua capitală a Moldovei (prima se crede că ar fi fost Baia, de unde a fost mutată la Siret de Bogdan I) nu putea începe decât din cea de-a treia, adică din Suceava, mai exact din Cetatea de Scaun a Moldovei, ale cărei catacombe au ajuns depozite de peturi şi cutii de bere semigoale şi goale, că dacă s-ar scula Eustaţie Dabija Vodă, nu ar mai trebui să tragă o fugă la Cotnari, are ce drojdi şi aici. În temerarul demers demn de Wilhelm Meister, am fost însoţit de Herr Johann von Treblinka, un tânăr dispărut între timp din vecinătatea mea. Primele şicane ale zeilor nătângi s-au manifestat prin rafale enervante de ploaie, dar ne-am eschivat sub copaci.

Din autogară luăm o dubă cu destinaţia Siret prin Grăniceşti. Pe la Pătrăuţi, asistăm la un fenomen demn de Dosarele X: trapa din tavanul dubei utilizată pentru aerisire şi-a luat zborul. Un cetăţean vigilent şi fără instinct de conservare a sărit şi a prins bucata de tablă care se mai ţinea doar într-o parte şi ca un bucovinean vrednic, a luat o perdea de la geam şi a legat trapa. Un altul o ţinea ca să fie sigur că nu o să mai apară probleme. Toată această cumpăna a avut loc pe muzica unei trepanate, care bârâia mecanic ceva despre cum doreşte ea să se scoale în fiecare zi mirosindu-i respiraţia bărbatului ei. Nu ştim care, nu a dat nume.

La Siret, vremea cam nasoală şi nu prea, vânt mult. Am luat-o spre Mănăstioara prima dată. Din punct de vedere al stării străzilor, Siretul e la pământ, abia acum se văd intenţii de a reface arterele, care, cele mai multe sunt la stadiul de drum pietruit cu urme de asfalt. Am mers până spre ieşirea din oraş şi mi-a părut rău că am întâlnit multe case cu o mare însemnătate istorică, cu o arhitectura foarte frumoasă, lăsate în paragină. Comparativ cu Rădăuţii, ale căror case au faţadele îngrijite şi vopsite în culori optimiste, la Siret domneşte paragina. Pe străzile oraşului este o linişte enervantă până intri în armonie cu ea şi după ai vrea să nu mai pleci. Am ajuns până la un cimitir destul de mare, poate prea mare pentru unii, care au semănat păpuşoi printre cruci în partea sa veche. De aici ne-am întors spre oraş şi am stat puţin şi am admirat casa în care a locuit Simeon Florea Marian.

Am aşteptat să treacă o înmormântare şi am coborât spre piaţă, un obiectiv obligatoriu în orice oraş în care ajung. Căutam un loc să mâncăm. Ce am găsit în piaţă nu ne-a convenit, aşa că am luat-o la deal către terasa unde au fost filmate monologurile din marele film de imens angajament spiritual şi dăruire cinematografică “Captiv în Bălcăuţi”.

Mi-a plăcut în Siret că majoritatea străzilor au nume de domnitori şi localnici. Sunt şi destule statui, însă vremea a trecut necruţător peste ele. Mama lui Petru I, numită Margareta Muşata, soţia lui Costea Voievod, are şi ea o statuie. Neamul Muşatinilor se trage din ea. Din cauza ei a mutat Petru I capitala la Suceava, pentru că-i băga omului catolicismul pe gât, când el voia ortodoxie. În general, în Siret totul e destul de vechi, acum încep să se vadă unele timide urme de modernizare. Clădirea primăriei şi multe alte edificii interesante (instituţii de învăţământ în special) au o arhitectură frumoasă, însă numitorul comun e paragina.

Bisericile, indiferent ale cui sunt, ortodocşi români, ortodocşi ruteni, catolici polonezi, arată bine şi nu e inflaţie de ele ca în alte târguri, unde biserica profitului divin trăieşte decenii de împliniri măreţe. Sinagoga nu arată prea bine. Ăştia ai lui Abramovici şi Rockefeller nu prea au grijă de monumentele lor. Reprezentativă pentru paragină este clădirea spitalului. A fost ridicată de austrieci. Acum are aspect de penitenciar şi uşi de puşcărie în care se practică reeducarea.

Primul pas în reabilitarea străzilor îl constituie montarea de borduri după reţete sudiste. Asfaltul mai are de aşteptat deocamdată. La Siret se poate observa o concentrare de instituţii medicale. Drumul de la şoseaua principală şi până la muzeul de istorie e presărat cu clădiri cu tot felul de astfel de întrebuinţări. La muzeul de istorie era pustiu, deşi înca era program de funcţionare. Din ce ni s-a comunicat, pe la acest muzeu se adună tot felul de ciufuliţi care vin să joace cărţi, table şi barbut pe scările clădirii.

Oraşul Siret este situat la confluenţa pârâului Negostina cu râul Siret. Prin zonă se află un cimitir evreiesc foarte vechi, unii zic că de pe la sfârşitul secolului al XVI-lea. Din el se mai vad puţine pietre funerare, cele mai multe prăbuşite, însă interesantă e diferenţa faţă de celălalt cimitir evreiesc, ceva mai nou şi mult mai mare. Cimitirele evreieşti au fost construite pe valul de apărare ridicat de voievozii moldoveni care au avut reşedinţa la Siret. Cu timpul, albia Siretului s-a mutat ceva mai încolo şi ei s-au gândit că valul de apărare e un loc bun să se îngroape. Tot evreii, care au început să se pripăşească într-un număr excesiv de mare în Siret, sunt, conform mărturiilor, cei care au dezmembrat piatră cu piatră cetatea ridicată de Sas Vodă pe dealul din apropiere. Acum, doar atunci când plouă şi pământul o mai ia la vale, ies unele bucăţi din fundaţia cetăţii.

Pe dealul de peste pârâul Negostina, oarecum faţă în faţă, a fost ridicată în aceeaşi perioadă cu cetatea, biserica Sf. Treime. Mai sus de această biserică au fost curţile domneşti în perioada de înflorire a Siretului. Refacerea bisericii se datorează şi lui Nicolae Iorga, care făcând o vizită în zonă şi găsind deplorabilă starea sa, a făcut tot posibilul ca să fie restaurată. La această biserică am întâlnit un om extraordinar care a stat o bună bucată de timp de vorbă cu noi şi ne-a spus foarte multe lucruri pe care foarte puţini şi dintre localnici le ştiu.

Prin aşezarea sa, Siretul a fost în calea tuturor năvălirilor şi razboaielor. Au trecut pe aici tătarii, turcii, polonii, sudezii, cazacii, ruşii, evreii, austriecii şi bolşevicii. Lupte grele s-au dus şi înainte de Al Doilea Război Mondial, în perioada ultimatumului lui Stalin din 1940. Decăderea târgului, ocupaţia austriacă şi puhoiul evreiesc au făcut ca urmele vechiului oraş medieval să dispară pas cu pas cu trecerea anilor. Din zona medievală am mers doi paşi mai încolo spre rămăşiţele Iepocii de Aur. Fabrica de covoare din Siret era cea mai tare din ţară pe felia ei înainte de 1989. Pe asta a pus-o pe butuci nimeni altul decât Olărean, celebrul primar de Rădăuţi care se ocupă în timpul liber cu băutura şi bătaia. După ce a scăpat de utilajele fabricii, a început să usuce ciuperci până le-a ars şi s-a lăsat de capitalism la Siret. Acum, din punct de vedere industrial, oraşul e în metastază.

Axa urbei este drumul E85 sau DN2. El este flancat de blocuri comuniste şi de clădiri mai vechi din perioada României Mari şi a Bucovinei austriece. De aici până la graniţa lui Stalin sunt doar 4 km. Siretul este aşezat fix la jumătatea distanţei dintre Suceava şi Cernăuţi.

Mai la vale curge apa Siretului. Pe malul său este o tentativă de faleză încremenită în timp. Siretul la Siret are dimensiuni impresionante, deoarece este coada lacului de acumulare de la Rogojeşti.

Lângă faleză se află gara. Este una noua ridicată mai în amonte de locul celei vechi. Acolo au avut loc anumite lucrări, întrucât oleacă mai la vale este barajul şi Siretul se lăţeşte considerabil. Cert e că acum nu mai circulă niciun tren pe aici. Gara este hotel, terasă şi bar.

Prin Siret a trecut o cale ferată care se desprindea de undeva mai la sud de Adâncata (Hliboca), localitate din nordul Bucovinei, din linia Cernăuţi – Suceava, urmărea valea Siretului şi în dreptul oraşului traversa râul. Aici era o gară şi după trecea din nou apa, mergea spre nord est până la Mihăileni şi de aici urcă direct în nord până la Sănăuţii de Sus, unde se termina. Linia a fost demontată şi Siretul a rămas o gară fără trenuri.

Prin anii ’80, Tovarăşul s-a gândit că Siretul are nevoie şi de trenuri, că gară are şi astfel a apărut linia Dorneşti – Siret, care traversează interfluviul dintre văile Sucevei şi Siretului. Un vagon pribeag asistă mioritic la metamorfoza gării.

Din gara Siret şi până în gara Dorneşti sunt 16 km pe linie. Traseul acesteia o ia mai întâi spre nord vest pe lângă râul Siret, apoi aproape de graniţă merge prin satul Văşcăuţi spre sud vest şi în cele din urmă coboară spre sud şerpuind printre dealuri până atinge valea Sucevei.

Noi am luat-o la pas pe linie. După ce intersectează drumul E85, aceasta îşi continuă traseul pe malul Siretului pe o porţiune în lejeră urcare. După aproape un km jumate, linia se departează de apa Siretului luând-o la stânga şi începe să urce vizibil. La un moment dat e nevoie de un pod serios şi destul de înalt pentru a uni malurile unui pârâu. Întrucât omul cu care eram nu putea schimba într-o viteză superioară şi ne deplasam cu 4 km pe oră, deşi ca să ajungem la Dorneşti în timp util aveam nevoie de 5 km pe oră, am lăsat linia şi ne-am îndreptat spre Siret. O să revin în zonă să termin ce am început. Remarc pătruns de panteism peisajele absolut superbe de aici şi mai remarc satele româneşti ce se văd dincolo de graniţa blestemată.

După ce am lăsat calea ferată, ne-am dus pe un drum pietruit din Văşcăuţi spre Siret. Am schimbat planul din mers. Gură de rai piesajele aici, totul este verde, aer curat, linişte nefirească şi duzi cu fructe coapte. După mai bine de un km de urcat ajungem în vârful dealului, de unde avem o panoramă superbă dintr-un lan de secară asupra văii Siretului. Este imposibil să nu ţi se urce sângele în cap când priveşti în zare şi te gândeşti că acolo, chiar dacă sunt sate româneşti cu români din vremuri imemoriale, totuşi este o altă ţară, una artificială croită de Stalin cu preţul a sute de mii de vieţi, inclusiv ale românilor şi care sper că va plesni într-o zi.

În vârful acestui deal se află castelul de apă. De aici drumul coboară abrupt către oraş şi intră între case, apoi între blocuri fantomă şi în sfârşit dă între alte edificii mai răsărite.

Un loc aparte în istoria oraşului Siret îl are biserica Naşterea Sf. Ioan Borezătorul. Ea a fost ridicată de voievodul Ştefan Petriceicu, căruia i-a plăcut tare mult la Siret, peste ruinele unei biserici catolice ridicate de chiar Margareta Muşata. Catolicii au fost o forţă la Siret şi urme ale lor datează de prin secolul XIII. I-a aranjat Bogdan al III-lea Chioru’ la vremea lui. În jurul bisericii se întindea un vast cimitir. Acum avem un parc, drumul european şi Piaţa Unirii. Revenind la Ştefan Petriceicu, amintim că omul are ambele ctitorii la Siret, dar nu s-a bucarat să fie îngropat în niciuna din ele, ciolanele îi stau prin Polonia. La această biserică a fost paroh marele folclorist Simeon Florea Marian, pe care europarlamentarul Petru Luhan îl căuta să-l angajeze în proiectele etnobotanice ale lui Flutur. Nu ştim dacă l-a găsit. O statuie a acestui însemnat sucevean se află în curtea bisericii.

Era aproape şapte seara şi am mers în centrul oraşului să căutăm o maşină. Găsim un nene, care de fapt el ne găseşte pe noi şi o luăm spre Suceava. Mergând prin Podişul Sucevei nu poţi spune decât “Băăăă, frumoasă ţară avem!”. Cu siguranţă voi reveni la Siret, fiindcă mai am câteva obiective de vizitat şi cercetat.